Scriitoarea israeliană Zeruya Shalev este una dintre cele mai sensibile voci ale literaturii contemporane. S-a născut în 1959 în kibbutzul Kinneret din Israel și a început să scrie foarte devreme, de pe la șase ani. A absolvit un master în studii biblice și a lucrat ca redactor la Editura Keter, iar ca scriitoare a oscilat între poezie și proză. De altfel, deși în prezent nu mai scrie poezie, lirismul se regăsește mereu în proza sa. Romanul este genul literar care i-a adus popularitatea mondială și nu puține sunt titlurile și personajele care au fascinat și fascinează cititorii. Dintre acestea, multe au fost traduse și în limba română: Viața amoroasă (1997, 2020), bestsellerul Soț și soție (2000; Polirom, 2008, 2012), distins cu Corine Internationaler Buchpreis (2001), Thera (2005; Polirom, 2010, 2022) și Fărâme de viață (2011; Polirom, 2012, 2021), pentru care i s-au decernat Welt Literaturpreis (2012) și Prix Femina étranger (2014), Durere (Polirom, 2016, 2022), Destin (2023). Zeruya Shalev este, de asemenea, câștigătoare a Premiului de Aur și a Premiului de Platină ale Asociației Editorilor din Israel și a premiilor Amphi (2003), ACUM (obținut de trei ori, în 1997, 2003 și 2005) și Wizo (2007). Fragilitatea și forța se amestecă atât în scriitura sa, cât și în personalitatea ce o definește. La FILIT Iași, Zeruya Shalev a vorbit despre război, despre literatura ca rai, despre viață și moarte, despre inspirație și frici, despre blocaje în procesul de creație, despre maternitate și relația cu propriile personaje.
Scrisul a fost prietenul dumneavoastră încă de când erați mică. Putem spune că vă face viața mai frumoasă sau uneori și insuportabilă?
Când eram mică, scrisul era o sursă de plăcere, îmi oferea siguranță. Kafka spunea ca a scrie e ca și cum ai săpa un tunel. Când scriu, simt că sap un tunel, că sunt într-un loc sigur, nu vreau să fac nimic altceva. Când eram copil, scrisul îmi dădea sentimentul că am o lume a mea. Așa că a fost o experiență foarte pozitivă pentru mine.
Dar ați avut și momente în care ați simțit că vreți să vă opriți?
Nu, cu scrisul am avut mereu o relație continuă. Am început să fac asta atât de devreme, încât am simțit că e ceva natural, cum este acțiunea de a respira, de exemplu. Nu m-am decis dintr-odată să scriu. Pur și simplu m-am trezit scriind, încă de când aveam șase ani, firesc, ca și cum nu se putea altfel.
„Atunci când scrii o carte nouă trebuie să le uiți pe toate celelalte“
Se spune că prima dragoste rămâne mereu în amintire. Este la fel și cu primele personaje pe care le-ați creat ca scriitoare?
Da. Dar nu cu aceeași intensitate. Atunci când scrii o carte nouă, trebuie să le uiți pe toate celelalte. Și atunci când te îndrăgostești din nou, nu vrei să te gândești la prima dragoste. Și încerci pe cât posibil să nu compari.
V-ați fi dorit în anumite momente, după ce ați publicat o carte, să fi construit altfel personajele?
Da, acesta este unul dintre coșmarurile unui scriitor. Scriu destul de lent. Așa că încerc să mă răzgândesc în privința unor personaje sau a unor situații cât încă sunt în proces de creație. Mi s-a întâmplat o dată să conștientizez că e posibil să fi făcut o greșeală. Și am fost foarte supărată pentru că îmi ia și cinci ani să termin o carte. Nu primești o a doua șansă după ce trimiți manuscrisul la tipar.
„Poezia se strecoară și în interiorul prozei mele“
Puteți spune despre ce carte e vorba?
Nu, nu pot (râde)! Însă, acum, nu mai cred că ar fi trebuit să schimb ceva atunci, la acea carte. Este un proces destul de dinamic.
Aveți multe accente poetice în cărțile dumneavoastră. Poezia este ca o meditație sau un mod de a scrie?
Nu aș spune meditație. Poezia este o stare de spirit. Nu este naturală, trebuie să mă concentrez pentru a o accesa. Îmi închid telefonul, ușa de la camera în care scriu, încerc să mă deconectez cât de mult pot de lumea din exterior.
Vă simțiți diferit când scrieți poezie față de momentele în care scrieți proză?
Nu total diferit. Însă acum nu mai scriu poezie. Preocuparea mea principală sunt romanele. Dar, da, lirismul, poezia se strecoară și în interiorul prozei mele.
Personajele dumneavoastră sunt complexe, indiferent de gen. Vă ia mult timp să le conturați, să le dați viață?
Personajele se dezvoltă pe măsură ce scriu. Încerc să nu planific totul de la început, ba chiar încerc să nu planific nimic. Ajung să le cunosc pe parcurs, aproape cum mi se întâmplă în viața reală cu oamenii. E un proces lung, uneori mă surprind, alteori mă supără. Dar mereu simt multă empatie față de ele.
Spuneați aici, la FILIT Iași, că nu puteți fugi de război. În Israel, acum, războiul e o realitate. Cum reduceți intensitatea războiului, cum reușiți să vă bucurați totuși de viața dumneavoastră? Scrisul vă ajută?
Nu, din păcate. Știu că pe mulți scriitori scrisul îi ajută în momentele de criză, însă nu și pe mine. Este primul lucru care dispare. Când mă trezesc dimineața și citesc știrile, pur și simplu nu pot scrie. Știu că scrisul m-ar ajuta, ar fi ca și cum aș evada într-o altă lume, dar nu o pot face. Sunt agitată, nu mă pot concentra, mi-e frică să nu i se întâmple ceva rău vreunui apropiat. Și acum, când vorbim, verific veștile din țara mea o dată la cinci minute. Scrisul în aceste momente este ca un lux.
Dar cum simțiți că puteți ajuta în situație de război, dacă nu puteți scrie?
Simt că este datoria mea ca cetățean să fac ce pot. Așa că merg la proteste, țin discursuri, scriu articole de presă. Nu este destul, dar este implicare, nu pasivitate.
În Fărâme de viață, unul dintre personaje spune: „În ultimii ani am impresia că încordarea s-a mai risipit, când ajungi la jumătatea vieții disciplina începe să te lase, așa cum se întâmplă când serviciul militar se apropie de sfârșit, apoi bărbații devin mai conștienți de latura lor feminină și femeile de latura lor masculină“. Credeți că odată ajunsă la vârsta mijlocie intensitatea (de a scrie sau de a face orice altceva în viață) începe să dispară?
Nu știu dacă perioada din viață e de vină, dar nu prea îmi mai simt vârsta, nici mental, nici fizic, nici din punct de vedere al obiceiului de a scrie. Cred că se poate vedea, totuși, în cel mai recent roman al meu, Destin, că îmi pun din ce în ce mai mult problema sorții. Și poate că, într-adevăr, nu este un roman pe care l-aș fi putut scrie mai devreme în carieră.
Multe dintre personajele din cărțile dumneavoastră sunt la granița dintre rutină și nevoia de a risca, de a schimba ceva, de a problematiza ce nu mai funcționează în viețile lor, de a testa limitele iubirii și ale zonei de confort. Cum găsiți un echilibru în dinamica acestor scrieri, vă ascultați personajele, învățați de la ele?
Da, uneori. Este o relație bazată pe reciprocitate. Uneori le las să evolueze de la sine, alteori personajele mi se supun. Scrisul este ca o viață alternativă pentru mine. Nu trebuie să experimentez în viața reală situațiile prin care aceste personaje trec. Îmi folosesc imaginația și nu îmi trebuie mai mult.
„Experiențele copleșitoare, dacă nu te înghit, te transformă, înveți ceva din ele“
Citindu-vă cărțile, am rămas cu impresia că unele personaje sunt masochiste într-o anumită măsură. Își revizitează trecutul pentru a simți din nou, pentru a înțelege mai bine ce li s-a întâmplat. Ce vă determină să le împingeți spre această prăpastie emoțională?
Nu cred că sunt masochiste. Multe dintre personajele mele au într-adevăr tendința de a se întoarce în trecut. Motivația lor este de a se vindeca. Ca într-o posttraumă, trebuie să retrăiești pentru a trece peste. Când eu însămi am fost rănită într-un atentat terorist, a trebuit să repet fiecare secundă din acea zi. Scriu despre asta în romanul Durere. În multe cazuri, acest proces de retraumatizare pentru vindecare funcționează, chiar dacă lent. Experiențele copleșitoare, dacă nu te înghit, te transformă, înveți ceva din ele.
„Sunt un copil al vieții. Încerc să învăț, să mă dezvolt din experiențele trăite“
Dacă ar fi să scrieți o poezie care să vă cuprindă destinul, cum ar suna aceasta?
Mă dezvolt odată cu durerea,/ Din durere și în liniște,/ Încerc să învăț din durere.
Dragostea ne salvează până la urmă de durere, din durere?
Dragostea poate fi și foarte dificilă. Familia, maternitatea sunt importante pentru mine, mă motivează să fiu prezentă în viața reală, să nu mă refugiez în scris. Sunt un copil al vieții. Încerc să învăț, să mă dezvolt din experiențele trăite. Asta e povestea noastră, viața pe care o trăim în fiecare clipă.
Care este cel mai de preț dar pe care scrisul vi-l oferă?
Îmi oferă satisfacții și multă bucurie, uneori. Alteori este asemănător cu raiul. Când mă așez și scriu, îmi place să fiu surprinsă. Simt că am un scop în viață, o menire.
„Eu simt tot ce scriu, nu pot crea dacă nu simt emoții chiar în acel moment“
Și în schimb ce anume simțiți că vă răpește?
Este foarte solicitant să lucrezi la un roman, epuizant emoțional. Mai ales că eu simt tot ce scriu, nu pot crea dacă nu simt emoții chiar în acel moment. În fiecare zi, este o călătorie în lumea sentimentelor. Nu scriu doar corect stilistic, nu am un stil tehnic.
Când ai mai mulți copii, te simți responsabil să îi iubești în egală măsură. Dacă am compara cărțile cu copiii, ce puteți spune despre relația dumneavoastră cu cărțile scrise până acum?
Uneori mă simt ca o mamă atunci când scriu, da. E destul de ciudat. Încerc să ascult personajele, să înțeleg de ce au nevoie. Mă uit la cartea aflată în proces de scriere și mă întreb ce aș putea face pentru a ieși mai bună decât este în acel moment. Problema mea este că mereu o iubesc pe ultima mai mult decât pe celelalte. Așa că iubesc cartea pe care o scriu în acel moment. Se mai întâmplă uneori să o și urăsc.
„Nu am foarte multe hobby-uri. Când eram mică, spuneam mereu că hobby-ul meu este scrisul“
Cum este viața dumneavoastră în afara tunelului pe care îl săpați când scrieți? Ce vă face fericită, în afară de scris?
Nu am foarte multe hobby-uri. Când eram mică, spuneam mereu că hobby-ul meu este scrisul. Ca adult, îmi place să mă văd cu prietenii, să petrec timp cu familia, am și opt pisici de care am grijă. De asemenea, citesc poezie,
romane bune.