Vacanţa de iarnă e momentul potrivit pentru a încetini ritmul, pentru a ne bucura de linişte, de compania celor dragi şi, de ce nu, de o carte bună. Fie că sunteţi în căutarea lecturii perfecte sau doar a unui cadou inspirat de strecurat sub brad, am pregătit o selecţie de titluri de top de la Editura Polirom. Lectură plăcută şi sărbători fericite!
Jurnal (1933-2017) de Paul Cornea
Ediție îngrijită, note și indice de Petruș Costea
Cuvânt‑înainte de Mihai Zamfir
„Pentru foștii săi studenți sau pentru cei care i‑au rămas atașați profesorului după terminarea facultății, aproape fiecare dintre fragmentele ce formează Jurnalul surprinde momente memorabile. Pentru publicul larg, devine pasionant modul în care eroul cărții a trecut de la comunismul de tinerețe la viziunea politică ultimă, adică la liberalism, la exaltarea democrației parlamentare și a libertății individuale.
Autorul a fost în primul rând un istoric literar, dar unul de factură specială: modul în care au evoluat teoria literaturii, filozofia operei de artă, perceperea locului literaturii în lume și hermeneutica artei l‑a preocupat mereu, dar mai ales în ultimele decenii de viață. E fascinant să observi grija cu care teoreticianul și‑a construit armătura ideatică pentru scrierea tratatului său de hermeneutică, precum și curiozitatea intelectuală mereu vie a omului care se apropia de 90 de ani, dar afișa încă disponibilități mentale nelimitate.
Și sinceritatea în toate astea? Este ea importantă sau nu într‑o operă de acest fel? Cred că rămâne fundamentală… Admirăm în cartea lui Paul Cornea și sinceritatea. Sinceritate în ceea ce privește proiectele sociale pe care le‑a îmbrățișat de‑a lungul vieții; sinceritate în ceea ce privește relatarea evenimentelor prin care a trecut; sinceritate în ceea ce privește raporturile cu ceilalți, personaje simpatice sau antipatice, descrise fără complexe și fără fard; în fine, sinceritate în ceea ce privește persoanele apropiate, familia și prietenii, niciodată exaltați sau urcați pe un piedestal. Revedem lumea noastră cea de toate zilele așa cum am cunoscut‑o de la jumătatea secolului trecut și până astăzi, adică obișnuită, modestă, însă uneori eroică prin suferința îndurată.“ (Mihai Zamfir)
„Ceea ce voiesc e să mă pot apleca asupra lumii, care ne umple cu zarva și forfota ei încăperile sufletului, reinventându‑mi în fiece clipă felul de a privi obiectele și de a le rosti sensul secret și inalterabil. Jurnalul acesta e substitutul romanului pe care n‑am timp să‑l scriu și al versurilor pe care n‑am harul să le fac.“ (Paul Cornea)
Lampa. Povestiri petrilene de Ion D. Sîrbu
Seria de autor Ion D. Sîrbu
Ediție îngrijită, note, notă asupra ediției și referințe critice de Toma Velici
Prefață de Antonio Patraș
Notă biobibliografică de Antonio Patraș și Toma Velici
„Despre mină, sper să scriu o carte, e o LUME; Blaga zicea că Agricultorii (țărani, ciobani), Marinarii și Minerii epuizează un orizont – deci au dreptul la un folclor al lor. Minerii au unul constituit din tăceri, resemnare și o formă de eroism (în fața morții) care nu există nici la marinari.
În Petrila, dorm în cimitir nu numai părinții, moșii și strămoșii mei, dorm și toate temele, dramele, eroii din romanele și piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.
Când privesc înapoi această colonie… cu nesfârșite coșuri, absolut egală, geometrică, simt cum colcăia acolo, în sufletele și inimile bărbaților, o nobilă idee socialistă: lupta de clasă sub o formă absolut deloc brutală, ca un fel de vis, ca un fel de ideal, ca un țel în viață. Și peste această speranță politică, a celor mai luminați dintre muncitori, se suprapunea… apa albastră a lecturilor, a viselor, a poveștilor, pe care femeile, mai ales femeile, le întrețineau în mintea copiilor. Era multă murdărie, dar nu pot să neg faptul că de la un capăt până la celălalt al coloniei, dacă treceai, simțeai că la fiecare a treia casă era cineva care citea mult sau cineva care cânta din muzicuță sau cineva care cânta din clarinet sau cineva care cânta la vioară sau cineva care avea o nebunie, un hobby, inventa ceva sau umbla prin păduri sau repara ceasornice sau povestea lucruri care nu există.“ (Ion D. Sîrbu)
„Povestirile pe teme «minerești» reprezintă un segment aparte în ansamblul creației lui Ion D. Sîrbu, mărturisind atașamentul scriitorului față de valorile morale ale tatălui său și ale coloniei în care s-a născut. După ce stârnise interesul lui Blaga, în studenție, cu o lucrare intitulată Nostalgia orizontului pierdut, în care avansa ipoteza că «întreaga psihologie, morală, și chiar conștiință socială a minerilor nu este decât consecința unei tragice mutații» – a transmutării unor țărani din «ordinea orizontală a lumii organice» în cea «verticală, a mineralului» –, scriitorul va da curs îndemnului de a ilustra existența unui autentic folclor mineresc și a unei mitologii sui generis. În consecință, în textele acestea, care vădesc o autentică vocație de povestitor, accentul nu se va pune pe aspectele formale, de natură estetico-narativă, ci pe relevanța antropologică a descrierilor de oameni și de peisaje. În fapt, la fel ca poporaniștii ieșeni de altădată, socialistul Sîrbu este și un spirit conservator, un nostalgic al lumii așezate de odinioară, care privește cu scepticism modernitatea, nevăzând în istorie decât o ipostază degradată a mitului. Scriitorul asistase pe viu la construirea socialismului și nu putea să privească indiferent monstruoasa urbanizare și industrializarea megalomanică a țării, pe model asiatic. De aceea, Sîrbu va încerca să integreze universul mineresc, cu notele sale particulare și cu imaginarul specific, în coordonatele civilizației românești tradiționale și ale geografiei autohtone.“ (Antonio Patraș)
Șoarecele B și alte povestiri de Ion D. Sîrbu
Seria de autor Ion D. Sîrbu
Ediție îngrijită, note, notă asupra ediției și referințe critice de Toma Velici
Prefață de Antonio Patraș
Notă biobibliografică de Antonio Patraș și Toma Velici
„Acum, fără îndoială, autorul ar dori ca aceste drolatice povestiri să fie citite în contextul deceniului în care au fost scrise, în care, mai ales, au fost pățite. Nu e deloc ușor, cea mai mare parte a prozei, teatrului și poeziei din acea vreme a fost dată uitării, abia câteva opere reușind să supraviețuiască necruțătorului ciur și dârmon care este («Postume, Postume…») ireparabilul timp. Dar dacă o reconstituire a timpului Sibiu-Cluj nu este deocamdată posibilă, atunci să mi se permită a invita cititorii mei la un joc al copilăriei: pe o foaie albă, sute de puncte, numerotate. Regula jocului cere ca, atent, cu un plaivas în mână, să unim punctele ce poartă numere identice sau logic consecutive. Curând, din neantul nimicului, din firmamentul neutru al hârtiei, va apărea surpriza jocului: o pasăre, o casă, o fiară ascunsă. În cazul acestui volum, aproape biografic, silueta pe care autorul speră să o poată developa în inima cititorului este mai puțin a unui portret al scriitorului în tinerețe și, mai ales, conturul de porțelan fragil al unei lucidități și al unui humor specific transilvan, dar și tară heraldică a acelei generații, pe care, nu fără tristețe, continuăm să o numim a Cercului Literar de la Sibiu.“ (Ion D. Sîrbu)
„Fiu de miner din Valea Jiului, plătind cu mulți ani de pușcărie și cu nenumărate alte persecuții revolta sa împotriva statului proletar, Ion D. Sîrbu a exaltat cu perseverență și disperare, în prozele sale, intelectualitatea, ca singura valoare căreia i s-a părut că merită să i se dedice și al cărei martir a fost. Literatura sa, înainte de a se constitui pe bază de observație, se întemeiază pe gândire, o gândire atât de autentică (valabilă în sine și pentru sine, și nu servind alte îndemnuri), încât nu ține neapărat să fie originală. În calitatea lui de artist, el este nu numai un martir, ci înainte de orice un clovn, un histrion al gândirii, gândire totuși amară, tragică. Dacă destinul scriitorului Ion D. Sîrbu este absolut intelectual, vocația sa literară este satirică și de aceea, în tot ce are mai bun, scrisul său înseamnă despărțire de lume, refuz de a o accepta, de a i se supune, de a colabora sincer cu ea.
Scriitorul Sîrbu se apleacă asupra lumii dintr-un unghi filosofic, mai bine zis antropologic, fiindcă interesele omului nu lipsesc nicio clipă din centrul ei. Humorul său e cu deosebire dureros, îmbrățișând lumea nu cu brațele sufletului, ci cu cleștele inteligenței, humorul unui ins veșnic pornit să problematizeze, să scurme ca o cârtiță blindată fundamentele acestei lumi. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decât practică, deși se concentrează totdeauna în figuri, care însă își depășesc starea civilă prin sporul viziunii înseși ce le determină. Așa cum o vede Sîrbu, lumea povestirilor lui satirice constituie un produs artificial, al utopiei și constrângerii, cu pretenția de a se substitui nu numai libertății, dar și naturii.“ (I. Negoițescu)
Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său de Bruce Lincoln
Biblioteca Ioan Petru Culianu
Traducere de Sorana Lupu
Volumul lui Bruce Lincoln conectează câteva teme de mare interes pentru publicul românesc, având în centru personalitatea lui Mircea Eliade și relația sa îndelungată și complexă cu Ioan Petru Culianu. Perspectiva autorului, fost doctorand al lui Mircea Eliade la University of Chicago și, ulterior, profesor la Catedra de istorie a religiilor din aceeași universitate, îi permite să realizeze corelații surprinzătoare între extrema dreaptă din România interbelică, controversele izbucnite în anii 1980 în mediile academice occidentale pe tema afinităților legionare ale lui Eliade și, în fine, enigma asasinării lui Culianu la 21 mai 1991, propunând inclusiv o nouă ipoteză despre autorii ei. Este totodată un volum despre relația dintre un mare savant și tânărul cercetător chemat să-i continue munca, iar dezechilibrul intrinsec din această relație, sugerează autorul, poate deveni dramatic atunci când discipolul alege să apere, cu energie și bună-credință, ceva ce magistrul nu i-a dezvăluit niciodată pe deplin.
„Am învățat foarte multe despre Mircea Eliade și Ioan Culianu, prieteni și colegi pe care credeam că‑i cunosc destul de bine, dar care m‑au confruntat cu foarte multe chestiuni pe care nu le cunoșteam sau în privința cărora mă înșelasem. De asemenea, am învățat multe despre nenumărații oameni care le‑au ieșit în cale și despre istoria complicată a României. A fost o adevărată școală pentru mine, chiar dacă nu mi‑a adus bucurii.“ (Bruce Lincoln)
Generația canibală de Vasile Ernu
Ego-grafii
Cartea maturității
Anii ’90. Cad regimurile comuniste în tot blocul estic, URSS se dizolvă și sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcțiile plini de speranță, entuziasm și o poftă nebună de viață. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alții rămân în statul proaspăt înființat, Republica Moldova, iar alții fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenți basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniți în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Românii și basarabenii par două triburi distincte care vorbesc aceeași limbă, dar cu alte înțelesuri și care practică alte ritualuri. Peste toți însă vine o nouă lume, cu o mulțime de tentații, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată și mărfuri fără număr – și ei au ales: Always Coca-Cola. Noua epocă le oferă chiar mai mult: pe lângă libertate și speranță, le aduce inflație, șomaj, dezindustrializare. Se trece de la producție la comerț, nimeni nu mai dorește să fie – toți vor să aibă. Societatea devine un adevărat carnaval și comerț pe mormintele vechii lumi: din epoca comunistă direct în epoca western a Estului nostru sălbatic. Iar din tot acest vârtej se naște o nouă generație: generația canibală.
Copilul Domnului de Cormac McCarthy
Biblioteca Polirom. Actual
Cormac McCarthy este autorul bestsellerelor Meridianul sângelui și Nu există țară pentru bătrâni.
Traducere din limba engleză de Dan Croitoru
Cel de-al treilea roman al lui Cormac McCarthy, Copilul Domnului (1973), a primit toate elogiile criticii. Plasat în regiunea muntoasă din comitatul Sevier, Tennessee, romanul spune povestea lui Lester Ballard, un bărbat înclinat spre violență, pe care naratorul îl descrie ca pe „un copil al Domnului cam ca și voi, poate“. Viața lui Ballard constituie o încercare dezastruoasă de a-și duce existența în afara ordinii sociale. Rămas fără părinți, apoi fără casă și având foarte puține legături, Ballard involuează până la stadiul de om al cavernelor, alunecând în același timp spre crimă. Romanul a fost ecranizat de James Franco în 2013, cu Scott Haze, Tim Blake Nelson și James Franco în rolurile principale.
„Un scriitor impresionant și înzestrat, capabil să stârnească compasiune pentru protagonist în ciuda faptelor sale abominabile.“ („The Sunday Times“)
„McCarthy urmărește decăderea înfricoșătoare a lui Lester Ballard cu pasiune, tandrețe, expresivitate și umor, care în momentele sale cele mai bune este în perfect acord cu ironia amară a Sudului.“ („The Times Literary Supplement“)
Sticlăreasa de Tracy Chevalier
Biblioteca Polirom. Actual
Autoarea bestsellerului Fata cu cercel de perlă
Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu
În Sticlăreasa, Tracy Chevalier ne invită într-o călătorie prin mai multe epoci, pe măsură ce Veneția evoluează, păstrându-și totuși misterul și frumusețea hipnotică. În centrul poveștii se află Orsola Rosso, o sticlăreasă remarcabilă, a cărei viață și artă transcend limitele timpului. Prin talentul și îndârjirea ei, Orsola își câștigă un loc într-un domeniu exclusivist, rezervat bărbaților, însă lumea fascinantă și adesea primejdioasă a meșteșugarilor venețieni aduce cu sine pericole ascunse și provocări neașteptate. Povestea Orsolei se desfășoară pe fundalul unor transformări sociale și culturale profunde, iar succesul ei atrage atât admirație, cât și rivali înverșunați.
De-a lungul epocilor, între amenințarea interdicțiilor impuse artizanilor, ciumă, războaie, inundații și COVID-19, Orsola își păstrează curajul și visul de a-și transforma mărgelele millefiori în opere de o frumusețe uluitoare. Cu măiestrie și o atenție delicată la detaliile istorice, Tracy Chevalier conturează în Sticlăreasa un roman captivant despre artă, dragoste și reziliență. De asemenea, prin destinul Orsolei Rosso, ne oferă o reflecție asupra frumuseții ce poate dăinui peste veacuri și asupra spiritului creator care refuză să se supună limitelor impuse de societate.
„Captivant! Chevalier la cel mai înalt nivel. Un roman luxuriant, plin de viață, care te farmecă cu blândețe.“ (Elif Shafak)
„Tracy Chevalier revine în lumea meșteșugurilor medievale și ne oferă o nouă eroină sigură pe sine – o sticlăreasă venețiană care pătrunde în lumea închisă a bărbaților din Murano. Meticulos documentată și evocând frumusețea lagunei venețiene, povestea incită cititorii, purtându-i prin timp și spațiu.“ (Philippa Gregory)
„Această operă fermecătoare este deopotrivă o poveste de dragoste ce străbate șase secole și un cântec de iubire dedicat meșteșugului atemporal al sticlăriei.“ (Geraldine Brooks)
Evanghelia după Lumea Nouă de Maryse Condé
Biblioteca Polirom. Actual
Roman finalist la International Booker Prize 2023
Premiul Noii Academii Suedeze pentru Literatură (Premiul Nobel alternativ) 2018
Traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici
În duminica Paștelui, un bebeluș este abandonat în șopronul din spatele casei soților Ballandra. Cei doi sunt horticultori pasionați de munca lor și cultivă cei mai frumoși trandafiri din lume. Pascal, nou-născutul, este superb: are pielea neagră, iar ochii de un cenușiu verzui ca marea care le înconjoară țara. Dar de unde vine el? Nu este cumva copilul unui dumnezeu? Așa spun zvonurile și o mulțime de semne vor întări această idee de-a lungul existenței sale. Dar ce trebuie să faci cu viața ta dacă ești cu adevărat fiul unui dumnezeu? Poți schimba destinul omenirii, îi poți lua pe oameni de mână ca să le domolești ura și poți să faci lumea un loc mai bun? De la o călătorie la alta, de la o comunitate la alta, Pascal pleacă în căutarea originilor pentru a înțelege scopul misiunii sale. Ce va revela această Evanghelie după Lumea Nouă despre natura umanității și locul divinității? Dincolo de frumusețea, vioiciunea, umorul și forța romanului, cartea lui Maryse Condé vorbește despre inegalitate, rasism, condiția femeii, libertate. Un roman care duce cu gândul la Evanghelia după Isus Cristos de José Saramago, memoriei căruia îi este dedicat.
„Evanghelia după Lumea Nouă urmărește destinul unui personaj cristic metis care colindă lumea în căutarea sensului și a comuniunii. Întâlnește în cale revoluționari, tirani, falși profeți și adevărate iude – ca să nu mai pomenim de un șir de iubite pasionale. O capodoperă.“ („The New York Times“)
„O versiune cuceritoare a vieții lui Isus. Ceea ce susține acest roman – mai mult decât diversitatea episoadelor, frumusețea scenelor erotice și umorul – este talentul lui Maryse Condé de-a se juca cu nevoia noastră de a crede într-un mântuitor și speranța noastră că există o altă lume, precum și cu necesitatea de a râde și de a visa. Cealaltă victorie a cărții este portretul lui Mesia ca om care merge la facultate și învață despre complexitatea lumii vorbind cu femei din toate categoriile sociale. Persoana pe care autoarea și-o imaginează drept un Mesia este o ființă umilă și iubitoare.“ („Le Monde des livres“)
Nopțile reci ale copilăriei de Tezer Özlü
Biblioteca Polirom. Actual
O carte-cult a literaturii turce, o redescoperire de senzație
Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu
Redescoperit recent, Nopțile reci ale copilăriei (1980), romanul autobiografic cu dimensiuni universale al lui Tezer Özlü, una dintre cele mai influente scriitoare turce, decedată mult prea timpuriu, a fost publicat deja în peste zece limbi. Tânăra naratoare tocmai s-a mutat la Istanbul dintr-un târg de provincie. În jurul ei, orașul se schimbă fără încetare: se ridică zgârie-nori, se deschid noi cinematografe în timp ce fata și familia ei încearcă să se obișnuiască cu viața în oraș. Deși învață la o școală condusă de călugărițe, tânăra pune la îndoială existența lui Dumnezeu. Se străduiește să înțeleagă regulile pe care trebuie să le urmeze ca să-și înăbușe instinctele sexuale, însă își petrece nopți lungi tânjind după căldura unui alt trup. Își dorește să iubească și să fie iubită. Într-o zi, când orașul și gândurile despre moarte o copleșesc, înghite un pumn de pastile. Și astfel ajunge prima oară la clinica pe care o va vizita iar și iar în diferite perioade ale vieții.
„Vocea lui Tezer Özlü este reflexia unui suflet profund, care pipăie existența cu degete gingașe. Ea folosește forța literaturii pentru a permite vieții să existe la nesfârșit. Vocabularul ales și grija din spatele frazelor limpezi și tăioase, precum și abilitatea de a smulge lucrurilor semnificații noi sunt uimitoare. Timpul se oprește atunci când lumea este trezită la o nouă viață de limbajul său. Ea cufundă totul într-o lumină veșnică.“ (Burhan Sönmez)
„O descriere profund emoționantă a disperării, euforiei și suferinței.“ („Kirkus Reviews“)
„E straniu cu câtă claritate vorbește Tezer Özlü despre un alt timp și totuși, simultan, despre clipa de față.“ („Financial Times“)
Vârsta fragilă de Donatella Di Pietrantonio
Biblioteca Polirom. Actual
Traducere din limba italiană de Mihaela Găneț
Amanda reușește să prindă unul dintre ultimele trenuri înainte să fie declarat lockdownul și se întoarce în orășelul de lângă Pescara de unde plecase. Lucia nu trebuie decât să-i arunce o privire pentru a înțelege că ceva s-a stins în fiica ei. La început, la Milano, în ochi îi străluceau luminile orașului; acum pare că nu vrea decât să dispară, se încuie în camera ei și abia dacă scoate două vorbe. Tot ce poate face Lucia este s-o apere de lucrurile care ar putea s-o rănească, chiar și de bunicul ei, captivul regiunii în care trăiește.
Dar există un secret pe care nu-l pot ascunde de Amanda. Sub Dintele Lupului, pe o bucată de pământ la care jinduiesc dezvoltatorii imobiliari, încă se pot vedea ruinele unui teren de camping unde, cu mulți ani în urmă, s-a întâmplat ceva teribil. Lucia se afla acolo în acea noapte, o tânără înspăimântată și confuză la fel ca fiica ei astăzi. Și tatăl ei era acolo. Și ciobanii din Apenini, proprietarii terenului de camping, Garda Forestieră, poliția. Cu toții erau acolo, mai puțin trei tinere, dintre care două nu mai sunt în viață, iar una a fost marcată pentru totdeauna de ce s-a întâmplat. Cu scriitura ei tensionată, vibrantă și profundă, prin intermediul căreia ne poate face să simțim greutatea unei priviri și sunetul unei întrebări fără răspuns, Donatella Di Pietrantonio investighează încă o dată brutalitatea și forța care se află la temelia oricărei familii.
„Donatella Di Pietrantonio prelucrează ficțional un eveniment real petrecut pe muntele Maiella în anii 1990, care a zguduit regiunea Abruzzo și întreaga Italie, și face acest lucru într-o proză captivantă, în pagini care se citesc cu răsuflarea tăiată.“ (Raffaella De Santis)
„Scriitoarea se folosește, în povestea de față, de resurse tot mai rare – și de aceea cu atât mai necesare – în narațiunea actuală: pudoare, delicatețe, respect față de sentimentele personajelor, răbdarea de-a asculta. Este modul prin care cititorul se poate apropia de o dimensiune ce altfel nu s-ar dezvălui și poate percepe un zgomot de fond la care, de regulă, suntem surzi – durerea oamenilor obișnuiți, atât de importantă, despre care nimeni nu știe nimic.“ („La Stampa“)