La zece ani de la prima ediție, memoriile atipice ale Gabrielei Adameșteanu, Anii romantici, apar într-o nouă ediție, la Editura Polirom, cu mici completări, dosar de presă și index de nume proprii. E un act de grijă față de trecut, înainte de orice, gestul unui custode responsabil și conștient de greutatea unei mărturii care trece dincolo de propria biografie.
Anii romantici acoperă, practic, primii doi ani de după Revoluție, dar include în mod organic trimiteri la momente, personaje, practici și instituții din perioada comunismului. Acest conglomerat documentar, care montează, prin filtru personal, o panoramă a lumii culturale și politice postcomuniste a fost întâmpinat cu cronici elogioase, care i-au apreciat și profunzimea analizei, și fluxul epic, angajat aici în priză directă cu realitatea. Pe lângă asta, cartea a luat și trei mari premii: Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul revistei „Observator cultural“, Premiul Muzeului Național al Literaturii Române.
Schimbarea de regim care a zguduit o lume și a dus la crearea altora
În Anii romantici, trecutul antedecembrist și perioada de după, care părea una de înnoiri nemaipomenite, se potențează și se alimentează constant. Desigur că sunt puse în lumină contrastele dintre lumi, dar accentul cel mai puternic cade pe acele idealuri, iluzii și entuziasme care însoțeau schimbarea – o schimbare de regim care a zguduit o lume și care a dus la crearea altora. Cele de care Gabriela Adameșteanu a fost cea mai legată, în acel început de tranziție au fost GDS-ul și revista „22“, pe care a condus-o ani buni.
Acestor două instituții însă nu li se alocă cel mai mult spațiu, în logica memoriilor, carte compozită care acumulează o sumedenie de straturi: experiența unei rezidențe literare la Iowa și contactul cu mari personalități ale exilului american (Ioan Petru Culianu, Matei Călinescu, Norman Manea), discuțiile cu Mircea Cărtărescu, invitat și el la același program, corecțiile pe care le face ferm în amintirile celorlalți despre ea (ale lui Mircea Cărtărescu inclusiv), bucăți documentare despre viața literară de dinainte de 1989, notații despre oamenii și instituțiile cărții în comunism, cu nenumăratele negocieri pentru scoaterea unor volume, portrete ale Adameștenilor și notații despre zorii tranziției și febra politicii, în neliniștiții ani ’90. Febra politicii, care ne-a cuprins pe toți de la ultimele alegeri, a setat intensitatea și specificul atmosferei în care a apărut ediția a doua a cărții.
Pericolul unor reflexe profund nedemocratice, proliferarea nestăvilită a unor idei criminale, afișarea lejeră a unor idei și însemne fasciste în spațiul public ne-au făcut pe mulți dintre noi să ne pierdem somnul și să ne întoarcem, într-un fel sau altul, către trecut, către istorie, cu groaza de a nu o repeta. În această atmosferă a apărut și s-a lansat cartea Gabrielei Adameșteanu, o carte cu foarte multe mize civice, escamotate în filonul captivant al epicului.
Timpul în care o carte pătrunde într-un circuit cultural e definitoriu și pentru interpretarea, și pentru destinul ei, iar timpul acestei reîntoarceri a fost unul tulbure, tensionat. Febrilitatea notațiilor și acuitatea observațiilor au părut potențate de tensiunea palpabilă în mediul social și politic, polarizat, radicalizat, în prag de implozie. Istoria și interesul pentru istorie, pentru trecut nu au fost suficient de mult subliniate, cu referire la scrisul Gabrielei Adameșteanu, poate și pentru că trecutul la care face referire este și pare încă recent. Dar ea însăși subliniază pregnanța trecutului, concatenările subtile în care ne prinde pe fiecare: „Evenimentele vieții noastre, cu motivația care le irizează, sunt inextricabil legate între ele, iar când începi să le urmărești, explicațiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, știute pe jumătate, ori deseori necunoscute. Cel puțin asta este experiența mea: și din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“.
Oricare ar fi straturile explorate, se simt interogații care merg în urmă, iar la recitire îmi pare și mai pregnant acest reflex. Cea mai importantă, în contextul reeditării, mi se pare cea despre trecutul nostru legionar, iar aici amintirea întâlnirii cu Ioan Petru Culianu și reluarea interviului cu acesta mi se par revelatorii.
La fel de importante și relevante se păstrează paginile despre asasinarea lui Culianu, în contextul în care criticase Garda de Fier și rolul jucat de BOR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această întâlnire și toate comentariile care îi clarifică în detalii contextul îmi pare că dă și măsura felului în care a circulat și s-a consolidat cunoașterea despre propriul nostru trecut. Gabriela Adameșteanu spune că, la momentul întâlnirii, din pricina izolării și a slabei circulații a informației, nu cunoștea nici cărțile lui Culianu și nici foarte multe despre mișcările de extremă dreapta din România și din Europa: „Știam despre legionari cât știam și despre extratereștri, și aveau să mai treacă douăzeci de ani până când, în Provizorat, să încerc să aduc tema în literatura mea. secțiunea despre anii ’40 și rebeliunea legionară pare să fi fost, din ecourile ajunse până la mine, cel mai puțin «gustată». Unii n-au înțeles, fiindcă nu aveau nici o noțiune istorică despre epocă, alții au fost plictisiți de subiect“.
O carte despre libertate și învățare
Din astfel de confesiuni și operând comparații la nivel mental cu gradul de informare mediu, pe subiect, devine limpede care era nivelul de cunoaștere pe aceste teme în România profundă, acum 30 de ani.
Și, în contextul revirimentelor extremiste de azi, nu se poate să nu te întrebi cât am progresat cu această cunoaștere, cu ce variantă de trecut suntem familiari cei mai mulți dintre noi și ce s-a șters deliberat, ce s-a trecut sub tăcere, ce a continuat, tacit, să crească în subteran, câtă vreme o întreagă elită culturală a continuat să strige
zeci de ani de la Revoluție „Jos Comunismul!“.
Foarte importante mi se par aici și notațiile, completate printr-o amplă notă de subsol, despre aripa naționalistă a securității, despre rețeaua Caraman și plasarea unui fost spion KGB, Mihai Caraman, în fruntea serviciului de informații externe românești, imediat după Revoluție. Nu e deloc lipsit de importanță faptul că, la înmormântarea lui, anul acesta, au fost prezente o suită de persoane publice, membri ai comunității de informații românești și presă.
Cei mai mulți dintre noi, cu vieți care se desfășoară pe cu totul alte orbite, nu mai cred în existența unor laboratoare de manipulare, în tentaculele care pot să lege instituții sulfuroase din trecut de jocul politic actual.
Poate de aici și insolitul acestor povești, reale și documentate, dar pe care le-am crezut lăsate în trecut într-o măsură atât de mare, încât aproape că au devenit ficțiuni. O astfel de carte are și meritul de a ne reaminti falii de realitate în a căror concretețe nu mai credeam demult, dacă am crezut vreodată și, făcând asta, de a dezvălui ceva profund adevărat despre istorie: e mereu în situația de a fi uitată.
E plină de bucăți de informație cartea Gabrielei Adameșteanu, are o densitate uluitoare, care dă și măsura bogăției de evenimente și întâlniri pe care le recuperează aici. Fiecare se poate detașa de celelalte în funcție de curiozitatea cititorului și de propriile interese, iar faptul că autoarea nu încearcă să dirijeze sau să controleze receptarea, incluzând relatări și portrete recuperate din cât mai multe sertare, mi se pare un plus al cărții. Le fel cum nuanțele aduse cu grijă în jurul multor subiecte sensibile, mai ales în jurul trecutului comunist, consolidează puterea cărții.
Citită la zece ani de la apariție, Anii romantici își păstrează aerul direct, adresativ, fermitatea clar cântărită a opiniilor, sarcasmul defensiv și puterea tăcerilor din jurul anumitor subiecte, aura lor deliberată, implicit încărcată de sens.
În turbionul în care se fărâmițează prezentul, tocat și apoi abandonat rapid în coșul de gunoi al rețelelor sociale, să scrii despre trecut, să îți recuperezi articulat microfilmele, să îți amintești fidelitățile, greșelile și naivitățile, mi se pare singurul lucru de făcut, inclusiv atunci când scrii literatură. Anii romantici e o astfel de sfidare, una generoasă, care își conține, onest și critica. Indiferent de zonele cu care poți sau nu rezona, rămâne o carte despre libertate și învățare, dar mai ales despre curajul de a-ți privi frontal propriile iluzii.