„Marturisirile“, „jurnalele“ (pe cit posibil „intime“ ori „secrete“), „amintirile“ (bineinteles, „incredibile“) sint actualmente la moda in toata lumea, nu numai la noi, editurile facind moarte de om pentru tiparirea lor. Nu ideea de „confesiune“ surprinde, prin urmare, in lunga poveste pusa pe hirtie de faimosul cafegiu. Socul vine din faptul ca Florescu descrie, uneori pina la detalii neverosimile, o epoca in care au trait majoritatea romanilor in viata inca astazi, dar pe care nu stiu citi dintre ei o recunosc propriu-zis in paginile tomului mentionat. Ma refer la fata oculta a comunismului, la partea ascunsa a unei societati infiorator de complicate in retelele existentei sale subterane, chiar daca, totodata, cumplit de simplista la suprafata, plictisitoare, monotona si cenusie chiar in aparentele ei diurne. Episoadele asa-zicind obscure, din istoria comunismului nevazut, devin cu atit mai provocatoare, cu cit sint relatate de un martor credibil, aruncat violent de destin in miezul evenimentelor unei lumi incontrolabile.
Benigna enumerare a citorva dintre punctele de interes ale naratiunii lui Gheorghe Florescu (foarte dinamica si captivanta, cu toate ca autorul respinge, in mai multe rinduri, orice veleitate scriitoriceasca) poate convinge asupra insolitului relatarilor cuprinse aici. De pilda, v-ati imaginat vreodata ca, in anii optzeci (cind un salariu mediu, in Romania, nu depasea 3.000 de lei), ofiteri si colaboratori ai Securitatii – constituite, in interiorul structurilor comerciale ale tarii, intr-o veritabila entitate supra-statala, pe linga care insusi Ceausescu ajunsese un biet copil manipulat – derulau, in spatiul occidental, afaceri de milioane de dolari (pe cont propriu, desigur)? V-ati gindit, chiar si reducind totul la absurd, ca (pe vremea cind, daca reuseati sa achizitionati, dupa ani lungi de asteptare, o Dacie amarita, careia nici portierele nu i se inchideau, din fabricatie, va considerati alesi ai sortii) existau, alaturi de dumneavoastra, compatrioti cu averi colosale, de mai multe milioane de dolari? V-a trecut cumva prin cap (aparent, nebuneasca) idee ca in anii saptezeci-optzeci functionau, in tara noastra, oficial (sub directa coordonare a sinistrului sef DIE, generalul Plesita), bordeluri de lux, unde „angajatele“ – cele mai multe, moldovence frumoase, dar sarace, din jurul Iasilor – „studiau“ arta amorului dupa cele mai in voga „manuale“ frantuzesti ale timpului? Ati putea crede ca, in Securitatea romana pre-decembrista, se manifestau macar doua factiuni rivale, ce initiasera un adevarat razboi civil, inchisorile fiind pline (in ultimii ani ai dictaturii ceausiste) cu reprezentantii cind ai unei grupari, cind ai celeilalte, in functie de „succesiunea“ lor la putere? In sfirsit, stiati ca printre acesti „reprezentanti“ se aflau adesea ministri, diplomati, doctori (mai ales ginecologi), comercianti, ingineri si alte vedete ale momentului?
Probabil ca nu. Gheorghe Florescu le expune pe toate, pentru fiecare supravietuitor al comunismului si pentru cei care vor veni, minutios ca un arhivar domnesc, constient ca (si) de el va depinde perceptia istorica a viitorimii. Explica autorul, cu modestie, insa si cu impulsul rigorii cronicaresti, sensul major al demersului lui: „Aceste pagini nu sint si nu pretind ca ar fi altceva decit niste confesiuni, apartinind unui om care a fost martorul unor evenimente si intimplari semnificative pentru timpurile in care a trait./…/. Acum, la sfirsit, ma cuprinde un sentiment al datoriei implinite. Da, era de datoria mea sa scriu toate acestea, macar pentru a-mi demonstra mie insumi ca nu am facut umbra pamintului degeaba“ (p.490).
Realitatea – mai complicata si mai subtila decit ceea ce se vede
Cine e totusi „Armenasul“? Doar un gestionar in comertul socialist, s-ar zice la prima vedere, dar realitatea ramine mai complicata si mai subtila decit ceea ce se vede. Inca de tinar, el se specializeaza in prajitul cafelei. Maestrul sau este un personaj singular in Bucurestiul anilor saizeci-saptezeci, venerabilul armean Avedis Carabelaian. Acesta prajeste cafeaua (intotdeauna, de cea mai buna calitate: organica si sud-americana) intr-un stil unic (deprins, cu toate secretele adiacente, de la stramosii lui armeni), ce-i confera o savoare inegalabila. Dupa retragerea batrinului Carabelaian (emigrat, de altfel, dupa un timp, cu toata familia, in America), Gheorghe Florescu mosteneste „afacerea“ (trebuie sa pastram ghilimelele aferente, datorita contextului comunist, dar, judecind liniile generale ale situatiei prezentate de autor, termenul nu merge prea departe de adevar). Punctul marcheaza, in fond, debutul neobisnuit al destinului „Armenasului“ in Romania lui Ceausescu.
Noul cafegiu din bulevardul Hristo Botev 10 mosteneste, in 1971, atunci cind preia magazinul lui Carabelaian, o clientela selecta, deja dependenta de „cafeaua Avedis“. In interiorul ei, se disting elite actoricesti (Toma Caragiu, Radu Beligan, Florin Piersic, Cornel Coman, Dina Cocea, Victor Rebengiuc, Mariana Mihut s.a.), cele scriitoricesti (Alexandru Rosetti, Nichita Stanescu, Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu s.a.), cele politice-traditionale (fruntasii taranisti Corneliu Coposu si Nicolae Carandino), dar, in contrapartida, si „oamenii zilei“, membri temuti ai aparatului de partid sau securisti. Incalcind un sfat (se vede, pretios) al batrinului Avedis – de „a nu deschide usa prea tare“ –, Florescu desfasoara curind o activitate comerciala (in subteran insa si politica, si culturala, si social-economica, prin bacania, magazia si casieria lui perindindu-se personaje, produse si, respectiv, sume de bani greu de asociat cu ideea sistemului socialist!) de anvergura, devenind o figura celebra a Capitalei si riscind, in acelasi timp, enorm. Elena Ceausescu isi procura zilnic doza de cafea de la „Armenas“, sorbind-o ulterior cu amicele Ana Muresan si Suzana Gadea. Reprezentantii unor prestigioase societati internationale evreiesti accepta, pe parcursul prezentei lor in Romania, numai cafeaua Avedis – singura din tara preparata (si) dupa regulile bucatariei cuser. Diplomati din diverse ambasade bucurestene vin si isi prajesc cafeaua proprie, in secret, la masina lui Florescu. Intr-o boxa adiacenta magazinului, din blocul de pe Hristo Botev 10, si, mai tirziu, dupa cutremurul din 1977 (cind cladirea din Botev se prabuseste), in subsolul noului sediu „Avedis“, din Sfintilor 6, se desfasoara veritabile turniruri politice (aici se discuta, in anii optzeci, afilierea Partidului National }aranesc la Uniunea Europeana Crestin-Democrata, cu tensiuni intre Carandino si Coposu), literare (tot aici, Nichita Stanescu ori altii scriu sau creeaza doar oral, deosebit intens) si teatrale (aici marile vedete ale scenei bucurestene dau recitaluri inubliabile). Autorul nu mai traieste decit pentru magazin, sotia si cei patru copii trecind pe planul secund, iar ziua sa de lucru depasind adesea saisprezece ore.
O carte vitala pentru orice istoriograf al viitorului
Cartea capata frecvent alura unui roman de mistere. Colapsul cladirii din Hristo Botev, la cutremur, constituie un episod plin de suspans. Florescu este singurul chirias al blocului care supravietuieste, parasindu-si magazinul, complet atipic, din cauza unui conflict cu asociatia de locatari (fosti securisti din anii cincizeci) – decisa sa-l evacueze –, cu doar citeva minute inainte de dezastru. Clipele de cosmar sint redate cu talent epic incontestabil. Dupa cutremur, printre ruinele din Botev, se gasesc fotografii indecente, cu personaje importante din Ministerul de Externe distribuite in roluri erotice explicite, personaje care, se pare, „se distrau“, la mijlocul anilor saptezeci, intr-un mod cit se poate de „capitalist“. La fel, in casa de toleranta a avocatului Acuma (nume codificat), client Avedis, se perinda figuri celebre, in frunte cu generalul Plesita. Indivizi stranii (probabil securisti) apar fugitiv in viata autorului – pentru a da avertismente ori, dimpotriva, sfaturi pretioase –, disparind apoi fara urma. Colegi din comert de-ai „Armenasului“ – precum Nicolae Zavoranu (tatal adoptiv al Oanei Zavoranu!) – fac averi de milioane de dolari, cu ramificatii in Europa si America, sub obladuirea ori deruta (nu se stie precis) statului socialist.
In fine, la un moment dat (catre 1985), in contextul unei schimbari radicale de politica in Guvernul lui Ceausescu, dar si in structurile Securitatii, (aproape) toata lumea intra la puscarie. Insusi Gheorghe Florescu e „ridicat“ de Militia Capitalei si, mai apoi, anchetat de Securitate (sub acuzatia generalizata de „evaziune fiscala“). Cum spuneam, diplomati, fosti ministri, vice-primarul Capitalei (Radu Abagiu) si mari directori de depozite comerciale, sint arestati, in majoritatea cazurilor, sugereaza autorul, pentru „culpe“ inventate (in acest punct, voi semnala un aspect ambiguu al volumului: responsabilitatea penala a celor implicati in diverse scandaluri ale timpului – ca faimosul „Bacchus“ de exemplu, daca va amintiti, regele vinurilor, condamnat la moarte in anii optzeci –, inclusiv a lui proprie, nu e recunoscuta de autor, desi, indirect, el implica faptul ca toti componentii „loturilor“ investigate, inclusiv el insusi, traiau pe picior mare, intr-un stil imposibil de practicat, cu mijloace curate, intr-un stat comunist!).
Capitolul incarcerarii ramine, la rindul lui, memorabil, Gheorghe Florescu dovedindu-se aici un adevarat artist al descrierii universului sordid, apocaliptic adesea, din inchisorile comuniste. In concluzie, Confesiunile unui cafegiu este o carte impresionanta, cu o componenta istorica certa, vitala pentru orice istoriograf al viitorului, interesat de Romania deceniilor ceausiste.
Gheorghe Florescu,
Confesiunile unui cafegiu,
prezentare de Dan C. Mihailescu,
colectia „Memorii/Jurnale“,
Editura Humanitas,
2008