Tremurind, si de frica, si de oboseala, copilul isi lua inima in dinti si ridica ochii inspre paznic:
– Vai, ce dor mi-a fost de matale!
Paznicului i se facu mila, dar nu-si putea trada sentimentele in fata unui braconier.
– Am sa-ti dau o poza, ii raspunse totusi.
Micul braconier nu stia daca trebuie sa ia acest raspuns ca pe un semn de ingaduinta. Plusa:
– Iti dau pestele inapoi. Si undita asta, daca vrei… Are bat de bambus.
Paznicul parea ca-l ignora.
– Ma pis pe bambusul tau! izbucni el brusc. De unde are tat’tu bani pentru undita de bambus?
– Nu-i a lu’ tata. E-a mea. Am facut schimb cu o pereche de schiuri.
Paznicul apuca batul unditei si il mladie:
– Da, fain bat!
Apoi se uita la cirlige:
– Cine dracu te-a invatat sa faci prostiile astea de noduri?
– Tata.
– Tat’tu-i un prost. Uite, daca lasi capatul de la nailon un pic in afara, pestele se inteapa la bot si nu mai musca. Intelegi?
Baiatul ar fi vrut sa-l contrazica: prinsese fara probleme vreo trei-patru kilograme cu nodurile alea proaste. Se abtinu totusi si rasturna, tacut, pestele pe iarba. O parte murisera, altii se zbateau cu ultimele puteri.
– Nu vezi c-au dat ortu’ popii? Ce sa mai fac cu ei?
Copilul privi si el cu mila la gramada de peste:
– Au cam dat ortu’ popii, isi dadu si el cu parerea.
Paznicul se rezema de motocicleta:
– Ce sa-ti fac eu tie acu’? Sa-ti rup oasele?
Copilul clatina repede din cap ca nu.
– Ce sa-ti rup tie oasele? Ce vina ai tu? Uite cum facem, ia-ti pestele, cara-te acasa cu el si spune-i lu’ tat’tu ca astia-s ultimii. Daca-l mai prind pe-aici, pe el sau pe voi, va urmaresc pina in gaura de sarpe si va rup oasele.
Incaleca suparat pe motocicleta si pleca fara sa se mai uite in urma.