Și când crezi că le-ai văzut pe toate și nimic nu te mai poate surprinde, ești martoră la un episod la care chiar nu te așteptai. Obișnuințele consumului public de cultură sunt în confuzie, iar practici din genurile, să le zic, populare sunt strămutate în incinte teatrale.
În toamnă, vedeam pe o rețea de socializare cum la un teatru din București, în care primele scaune ocupate de public sunt foarte aproape de rampa scenei, un tânăr a decis să-și dezmorțească picioarele întinzându-și-le dezinvolt și sprijinindu-le chiar de marginea ei. La doar câțiva pași de actori, care, în mod cert, l-au văzut. În locul lor, cu tot riscul, aș fi reacționat printr-o mică improvizație nostimă, care să nu trădeze radical convenția, dar să-i amintească omului unde se află și cutumele comportamentale de bunăcuviință.
Deunăzi, la un alt așezământ cu panaș, o tânără entuziasmată a decis să facă un scurt live, de parcă participa la un concert pe stadion. N-a avut nici o reținere, a ridicat smartphone-ul, s-a filmat mai întâi pe ea însăși, a trimis câțiva pupici, a rotit camera spre perimetrul de joc și a menținut-o așa aproape un minut. Deranjându-i pe cei din proximitate, care n-au avut nici o reacție. M-a îmboldit impulsul să scot telefonul și s-o ipostaziez, dar m-a oprit realitatea că, la rândul meu, i-aș fi perturbat pe vecini.
În goana după promovare, anumite instituții aleg să facă scurte înregistrări video din culise, în timpul spectacolului, cu instantanee din scenă, spre a prezenta partea inedită a show-ului. Atâta vreme cât sunt făcute de persoane din staff, altele decât cele din distribuție, e în regulă oarecum. Deși e o prezență intruzivă din afara echipei standard. Nu e deloc OK, însă, ca actorii din distribuție să facă acest lucru. De fapt, telefoanele mobile nu au ce căuta în partea nevăzută a scenei. Sunt regulile nescrise ale profesiei, care mizează pe totala concentrare a interpreților. Și a tehnicienilor.
Experiențe cauzate de căciuli purtate în interior
Există și o pățanie care adeverește ideea. La Teatrul Evreiesc de Stat București, în urmă cu vreo lună de zile, unul dintre mașiniști, a cărui treabă e să urmărească atent toate manevrele tehnice, era ocupat cu navigarea online și s-a așezat pe dispozitivul cu butoane care acționează ștăngile. Una dintre ele a coborât și a atins-o pe actrița din rolul principal care-și spunea replica urcată pe o masă. Din fericire, n-a fost nimic grav, dar incidentul trebuia evitat prin respectarea normelor de securitate în muncă.
Cu o altă ocazie, o altă întâmplare nelalocul ei, dar cumva din aceeași gamă. La puține scaune distanță de mine, o regizoare făcea și ea scroll pe Facebook. Nu era spectacolul ei, poate nu-i plăcea ce vedea, pot înțelege, dar de ce nu s-a retras discret? Ar fi atras atenția?! Oricum a atras-o, încă și mai mult așa, deranjându-i pe cei din jur cu luminozitatea ecranului. Mirarea suplimentară provine în exemplul de față din faptul că doamna e om de teatru, care știe mecanismele intestine și regulile nescrise care reglementează buna funcționare a acestui mediu.
Prin încălcarea conveniențelor, riscăm să revenim la pagini de istorie a spectatorialității necritice, să ne întoarcem cu secole în urmă, când privitorii intrau la stal cu buzunarele pline de alimente stricate și le azvârleau înspre rampă, în reacții primitive, de agresare fizică a artiștilor. (Exagerez, desigur, pentru sporirea efectului dramatic.) Evoluția înseamnă comportament civilizat, care să nu deranjeze vecinii din fotolii și nici pe interpreți.
Soneriile telefoanelor mobile uitate deschise, lumina albastră a display-urilor afectează receptarea, o întrerup brutal.
Sezonul rece readuce șepcile în teatru. Am o întreagă listă cu experiențe cauzate de căciuli purtate în interior. În top, una din blană albă, pufoasă, pe care lumina scenică o evidenția, posesoarea stând fix în primul rând. Vara, pălăriuțele elegante, cu tot felul de decorațiuni pe post de accesorii, urcă vertiginos în top. Nu știu cum se face, dar purtătoarele se află mereu în zona frontal-centrală. Le vede toată lumea.
Recent, o doamnă purta mândră căciulița cu două canafuri generoase de-o parte și de alta a capului, în zona urechilor. Tot în primele rânduri. Nimic nu justifica păstrarea pe cap, în sală era cald, iar în timpul reprezentației nimeni n-ar fi avut timp să vadă că, eventual, persoana nu avusese vreme să treacă pe la coafor.
Un articol cumulativ
Iarna, o altă problemă sunt virozele ori simplele răceli, lista factorilor perturbatori se prelungește. Strănuturile, tusea și ștersul nasului sunt dintre cele mai frecvente. A strănuta și a tuși sunt reacții fiziologice ale corpului de răspuns la boală, nu sunt controlabile. În cel mai bun caz, te abții, dacă reușești, până la un moment mai zgomotos din scenă care să le acopere și să le minimizeze impactul.
Intervine și o chestiune de igienă publică. Virozele au un grad ridicat de contagiune, așa că, din respect pentru ceilalți, indicat e să eviți aglomerările. Sunt toate șansele să îi îmbolnăvești și pe ceilalți prin transmiterea virusului, iar dacă pasiunea și curiozitatea teatrală sunt atât de arzătoare încât nu poți accepta să stai acasă, o mască sanitară este rezolvarea temporară.
La sursele de zgomot se adaugă soluțiile de backup gen pastilele calmante pentru laringe. Scoase din blistere scormonite prin poșete cu de toate, cum se întâmplă la doamne, găsite în straturile cele mai de jos ale acestui accesoriu, batiste din hârtie extrase din țiplă foșnitoare.
Aspectele semnalate nu și-au propus să certe publicul. Adunasem situațiile acestea într-un folder, pentru un articol cumulativ a cărui citire să fie de folos.
Creditez spectatorii de bune intenții, au fost reacții inocente de (ne)aderare emoțională (atașament ori disociere) la propunerea estetică.
Ne revedem la anul! În sălile teatrelor și aici, în paginile „Suplimentului de cultură“!