Acum aproape jumătate de secol, în 1977, Elton John șoca întregul Wembley Stadium cu următoarea frază: „I’ve made a decision tonight that this is going to be the last show. There’s a lot more to me than playing on the road and this is the last one I’m going to do“. S-a ținut de cuvânt exact doi ani, după care a devenit unul dintre primii muzicieni vestici care a concertat în Uniunea Sovietică. Această pauză i-a facilitat drumul spre succes internațional unui alt „piano man“ – Billy Joel, cel care tocmai lansase în ’77 excelentul album The Stranger.
La începutul anului 2018, în cadrul unui minispectacol televizat, Sir Elton Hercules John și-a anunțat din nou retragerea din activitatea concertistică – nu retragerea din muzică, așa cum au trâmbițat pe prima pagină unele publicații mai puțin serioase, ci doar renunțarea la activitatea scenică. Desigur, orice retragere a unui muzician de un asemenea calibru intră în vigoare abia după un grandios turneu de adio, iar Elton John bineînțeles că nu s-a lăsat mai prejos: Farewell Yellow Brick Road a fost un turneu gigantic care a cuprins peste 300 de concerte pe cinci continente. „I want to go out with a bang“, a spus Elton în mini-show-ul amintit mai sus.
Un nou început
Credeți că aceste două anunțuri, la distanță de 40 de ani, sunt singurele de acest fel din tumultoasa carieră a muzicianului britanic? Nici vorbă. La fel de radical a fost și textul din booklet-ul box-set-ului To Be Continued…, o compilație lansată în 1990 pentru a celebra 25 de ani de muzică: „My old life stops with the release of this history. To the people and friends that have touched my life, thank you, you’ll always be with me. A new life starts here, thanks to a willingness to change.“
E vorba, desigur, de decizia lui Elton John de a pune capăt modului de viață de până atunci, unul plin de excese și de diverse substanțe, și de a păși în fața publicului cu o nouă atitudine, o nouă perspectivă asupra existenței, dar și o nouă abordare a muzicii.
Primul indiciu al acestei schimbări a fost albumul The One (1992), care poate trece drept discul ce marchează atingerea deplinei maturități artistice în cazul lui Elton John: un sound profund și foarte bine definit (aici și producția și-a pus, bineînțeles, amprenta), un album total diferit de ceea ce muzicianul britanic scosese în anii ’80 și care poate sta alături de Goodbye Yellow Brick Road (1973) și Captain Fantastic and the Brown Dirt Cowboy (1975), discuri care au marcat esențial cariera lui Elton John în anii ’70. Desigur, nebunia tinereții care se reflectă în compozițiile alambicate de pe aceste două albume e înlocuită pe The One cu echilibrul și consecvența muzicianului care a ajuns la o anumită înțelegere a vieții. De aici și tonul grav, abisal, care învăluie cele mai multe piese: Simple Life, Runaway Train (cu Eric Clapton la voce și chitară), The North, Understanding Women (cu David Gilmour la chitară) și The Last Song sunt cele mai bune exemple în acest sens.
După The One, „noul“ Elton John își continuă traseul muzical cu implicarea în soundtrack-ul desenului animat The Lion King (1994) și apoi cu discul Made in England (1995) – peste albumul de duete apărut în 1993 sar intenționat. Made In England mai păstrează un pic din abisalitatea lui The One (mai ales pe piesa Believe), însă tendința generală este de a infuza optimism în sound-ul albumului și de a înlocui sintetizatoarele cu instrumente reale, mergând până la angajarea lui Sir George Martin pentru aranjamente pentru coarde și corn francez.
Această ultimă tendință e continuată, parțial, și de următorul disc, The Big Picture (1997), însă adevărata întoarcere la soundul anilor ’70 are loc odată cu excelentul album Songs From The West Coast (2001).
Marele comeback?
De fapt aici voiam să ajung: începând cu Songs from the West Coast aproape fiecare album al lui Elton John a fost anunțat ca fiind „marele comeback“, deși perioadele de pauză dintre discuri n-au fost chiar atât de mari (în medie trei ani).
Această anomalie mediatică – care l-a făcut pe jurnalistul Andrew Rostan să scrie articolul How Many Comebacks Can You Have?, pentru „The Addison Recorder“ –, nu are nici o legătură directă cu muzicianul britanic, care și-a văzut consecvent de treabă, ci mai curând cu managementul său, ori poate doar cu presa muzicală dornică de știri de senzație. Singurul album cu adevărat de comeback din cele de după Songs from the West Coast a fost The Union (2010), însă aici n-a fost vorba de comeback-ul lui Elton John, ci de cel al lui Leon Russell, care alunecase pe nedrept în uitare încă din anii ’70.
Dacă tot suntem aici, trebuie să spun că această colaborare între Elton John și Leon Russell (cu T Bone Burnett ca producător) este o veritabilă bucată de istorie cu un înveliș sonor de mare clasă. Cine n-a ascultat încă The Union ar fi bine s-o facă, nu doar pentru a fi martor la întâlnirea a doi magicieni ai pianului și ai compoziției muzicale, ci pentru valoarea umană a acestui proiect tradusă în imaginea artistului de succes întinzându-i o mână artistului căzut în uitare.
Despre valoarea muzicală în sine nu mai vorbesc: piese precum Hey Ahab, Gone to Shiloh, There’s No Tomorrow, I Should Have Sent Roses, A Dream Come True, Hearts Have Turned to Stone sau In The Hands Of Angels ne oferă o călătorie unică prin rhythm and blues, gospel și country, drumul fiind presărat, bineînțeles, și cu balade pop marca Elton John/ Bernie Taupin (The Best Part of the Day, When Love Is Dying, Never Too Old (To Hold Somebody) care prin aportul lui Leon Russell capătă o savoare aparte.
One last time?
T Bone Burnett va produce și următoarele două albume ale lui Elton John, The Diving Board (2013) și Wonderful Crazy Night (2016). Dintre acestea, The Diving Board iese în evidență prin calitatea compozițiilor și prin discreția bine măsurată a aranjamentelor orchestrale, Wonderful Crazy Night fiind, conform revistei „Sunete“, un jam-session extins cu note de blues-rock alegru. Recenzia cu pricina conține și remarca: „Elton John cu siguranță nu are de gând să se oprească aici“. Ei, în punctul acesta avem o mică problemă.
Ținând însă cont de plecările, revenirile și transformările lui Sir Elton amintite mai sus, e foarte probabil nu numai ca în curând să avem un nou album (renunțarea la activitatea de studio n-a fost oricum niciodată în discuție), ci și, cine știe, un nou turneu de adio, spre exemplu Captain Fantastic One Last Time on the (Yellow Brick) Road. Nu știi niciodată la ce să te aștepți de la Elton John.
(articol apărut inițial în revista Sunete, nr. 1/2018)
Galerie foto
