Am pierdut totul intr-un labirint din care nu voi putea iesi niciodata, in ciuda fotografiilor, scrisorilor si amintirilor care-mi insotesc drumul precum un fir de Ariadna. Azi e soare, o lumina rece si clara care, cu putina straduinta, m-ar ajuta sa-mi inchipui ca am doar citiva anisori si-o privesc surizind stirb de sub un breton incapatinat. As ruga-o sa-mi povesteasca despre mine si-ar incepe ca in atitea alte dati, aratindu-mi: „Uite-atita erai, o bucatica de carne…“.
Si-mi inchipui ca incapeam in palmele facute caus, precum unul dintre bebelusii nascociti de Camille Allen. Fapturile minuscule modelate cu migala in lut special par aievea, aproape ca le vezi bataile inimii sub pielea translucida. Se odihnesc in coji de ou sau in cochilii de scoica, casca pe muteste cu pleoapele strinse, au unghiute sidefate si pliuri grasute in spatele genunchilor.
Camille Allen nu are copii, iar mestesugul figurinelor sculptate in lut polimerizat l-a deprins de la bunica sotului ei. Numai ca acelea aveau dimensiuni normale, de papusa pe care sa o scoti din cutie si sa o duci la joaca in spatele blocului. Pina intr-o zi cind, cu neastimparul copilului care vrea sa faca si el fursecuri fanteziste din aluatul ramas, Camille a modelat primul bebelus miniatural din niste resturi de plastilina. „Cind l-am tinut in palme, am fost fascinata si am simtit ca trebuie sa protejez micuta creatura… L-am iubit instantaneu!“.
De atunci, artista canadiana nu s-a mai oprit si da nastere, dupa ore si ore de efort, minunatilor ei pitici. Cheliosi sau cu par fin de mohair, goi sau infasati, ei sint zamisliti intr-o cladire veche de aproape un secol, cu vedere spre ocean, si au dinainte o copilarie eterna.
Un drum si-o oglinda
Noi, ceilalti, copiii adevarati, din carne, crestem tot mai mari. Uitam sa ne jucam si devenim omuleti prea des morocanosi, prea des incruntati, prea des tristi. N-avem incotro. Ne supunem legilor firii despre care invatam de timpuriu, intelegind ca lumea e un loc complicat, iar viata – limitata temporal.
Vrind, nevrind, ne insotim unii cu altii, fiindca am iesit dintr-un om si cel mai bine ne este tot intr-unul. Ne cautam cit mai asemenea, sperind ca drumul impreuna va fi mai usor, si pornim tot inainte. Iar pe drum apar riduri, albesc firele de par si privirea se intoarce tot mai des in urma, spre dulapiorul acela in care mirosea a pudra de cacao…
Bobby Neel Adams fotografiaza acest drum, cercetind felul in care trupul se transforma de-a lungul timpului… Din aceeasi imagine privesc ochii iubitului si ochii iubitei (in Couples), ochii parintelui si ochii fiului (in Family Tree), ochii copilului si ochii adultului (in Age Maps). Contopirea este surprinzatoare si cele doua chipuri se transforma intr-unul singur, un suflet cu doua jumatati de trup.
Si nu, nu-l suspectati de manipulare digitala, uraste Photoshopul si foloseste numai film pe pelicula. De altfel, a inventat tehnica de montaj pe care o foloseste pentru colajele sale („chirurgia fotografica“) undeva prin anii ’80, cind computerele nu inlocuisera inca emotia lucrului facut manual.
Portretele care-i poarta semnatura sint dovada de netagaduit a faptului ca-i vietuim pe ceilalti adinc in noi. Atit de adinc, incit ne tradeaza, fara sa vrem, zimbetul, privirea, obrajii putin cazuti, sprinceana arcuita…
Si cind ne e dor de cineva mult, mult, si sintem inciudati ca intr-asa o zi frumoasa, cu lumina rece si clara, nu-i mai putem spune „La multi ani!“, e de ajuns sa ne privim in oglinda. Ce credeam pierdut pentru totdeauna e ascuns acolo…