„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Șiragul cu inele de Aurora Liiceanu, în curs de apariție la Editura Polirom în seria dedicată autoarei.
— FRAGMENT —
Cele nouă inele miraculoase
Lăcașurile de credință, schiturile, sihăstriile, mănăstirile au și ele, ca și oamenii, un destin. Trec și ele, ca și oamenii, prin vremuri bune și vremuri tulburi. Așa s-a întâmplat și cu mănăstirea Santo Estevo de Ribas de Sil din Ourense, fondată de Martin de Braga și aflată în inima regiunii Ribeira Sacra din Galicia, în nordul Spaniei.
Nouă episcopi au renunțat la rangul lor clerical și s-au retras la această mănăstire la sfârșitul vieții. Ei au venit din diferite părți ale Peninsulei Iberice şi sunt înregistrați în documentele vremii. Numele lor sunt Ansurio, Alfonso, Froalengo, Gonzalo, Pelayo, Pedro, Servando, Viliúlfo și Vimarasio.
Locuitorii îi cunoșteau, fiind impresionați și inspirați de bunăvoința și modestia traiului lor. Pe fațada mănăstirii se poate vedea blazonul ei din granit reprezentând nouă mitre – sunt mitrele la care cei nouă episcopi au renunțat pentru a se alătura oamenilor simpli. Faptul că mitrele apar pe blazon arată cât de importantă era prezența episcopilor pentru mănăstire. Ei nu sunt canonizați, dar au fost mereu cinstiți de localnici, care le recunosc puterile supranaturale și fac donații pentru bunăstarea și înfrumusețarea mănăstirii.
Povestea miracolelor făcute de episcopi este bine-cunoscută. Ele au avut loc și în timpul șederii lor la mănăstire, dar mai ales imediat după moartea lor.
În centrul poveștii se află cele nouă inele episcopale. Fiecare dintre cei nouă episcopi purta un inel. S-a constatat mai târziu, după cum vom vedea, că inelele nu erau la fel. Toate erau însă simple, din argint, făcute de meșteri locali. După moartea fiecărui episcop, inelul său era pus într-o casetă de argint. Episcopii au fost înmormântați într-un loc special, numit Galeria Episcopilor, iar ulterior rămășițele lor pământești au fost mutate în interiorul bisericii, pentru a fi venerate.
Inelele, este scris în documentele diecezei de Ourense din secolul al X-lea, aveau puterea atât de a-i păzi pe oameni de molime și demoni, cât și de a-i vindeca dacă se îmbolnăveau. Erau deci foarte importante pentru menținerea sănătății comunității. De asemenea, atunci când o femeie năștea, prezența inelelor făcea ca nașterea să fie ușoară și pruncul sănătos.
Asemenea întâmplări fericite au făcut ca faima inelelor să se răspândească și mănăstirea să devină cunoscută în întreaga peninsulă. Cu timpul, memoria colectivă a sedimentat amintirile, transformând povestea în legendă. Mănăstirea Santo Estevo a intrat în patrimoniul Spaniei, ca simbol al istoriei, culturii, artei și religiei spaniole, deși nu are prestigiul catedralei din Santiago de Compostela și nici publicitatea turistică a pelerinajului. Ambele sunt însă susținute oficial de guvern prin programe inițiate în 2020.
Mănăstirea Santo Estevo a intrat într-un proces de restaurare care i-a adus celebritate și atenție internațională. Pentru că patru dintre inelele celor nouă episcopi, de care nu se mai știa nimic după ultima restaurare din secolul al XVII-lea, au reapărut acum în mod miraculos.
Istoricii și cei interesați de istorie socio-culturală au căutat în arhivele diecezei de Ourense documente referitoare la inele și la mănăstire. Și au găsit multe informații despre inele și despre credințele oamenilor din trecut, despre mentalitatea lor colectivă, despre imaginarul local.
Conform documentelor, cei nouă episcopi au fost întotdeauna considerați foarte importanți, de aceea mănăstirea a păstrat cu grijă rămășițele lor lumești. Inelele lor apar în texte vechi. Astfel, cu ocazia unui proces din anul 1622, se arată că inelele le erau date bolnavilor pentru a se vindeca, după care erau aduse înapoi la mănăstire. Există date și despre felul cum se foloseau: bolnavii beau apa care era trasă prin inel și devenea astfel tămăduitoare sau inelul era pus direct pe locul dureros ori pe partea bolnavă a corpului. Există descrieri ale unor cazuri vindecate chiar prin simpla prezență a inelelor. De pildă, fina cunoscutului pictor și sculptor Juan Bautista Celma, care trăia în Santiago de Compostela, născută oarbă, a fost vindecată și și-a căpătat vederea.
Emilio Duro Peña, arhivar al diecezei de Ourense, un cercetător și preot remarcabil, a scris o carte despre această mănăstire, publicată în 1977. El considera că povestea inelelor doar s-a stins, nu a dispărut, în schimb inelele au dispărut fără urmă. Mulți oameni credeau că totul este legendă și foarte puțini considerau povestea ca având baze reale. Lumea era convinsă că imaginația bătea realitatea.
Restaurarea din decembrie 2020 a făcut însă – și încă face – mare vâlvă. Atunci, patru din cele nouă inele au apărut ca din senin, cu totul neașteptat.
O primă descoperire au fost picturile mari de pe pereții mănăstirii, înnegrite de vreme, purtând aspectul sumbru al trecerii anilor. Printre ele, portretele celor nouă episcopi.
Restauratoarea Vania López și preotul care participa la restaurare au rămas uimiți: fiecare episcop avea pe deget un inel, diferit de inelele celorlalți. Deci inelele existaseră. Nu erau o ficțiune, produsul imaginației oamenilor. Vederea inelelor pe degetele episcopilor le-a trezit tuturor dorința de a afla unde erau ele. Dar faptul că păreau modeste, nu prețioase, cum sunt inelele clericilor importanți, nu le dădea prea multe speranțe că le vor găsi – bănuiau că se pierduseră.
Pentru restauratori, altarul era un element esențial. Căutând în jurul lui, au găsit în relicvariul din partea stângă o urnă și rămășițele scheletelor a patru episcopi. Urna avea patru compartimente, iar în unul dintre ele restauratorii au găsit o punguță de mătase brodată cu fir de aur care conținea patru inele de argint. Împreună cu inelele, au mai găsit pietre și două documente scrise pe pergament. Într-unul scria: „Aceste patru inele sunt cele care au rămas de la cei nouă Sfinți Episcopi. Doar ele au rămas. Celelalte au dispărut. Se trece apă prin ele pentru cel bolnav și mulți s-au vindecat“.
S-a stabilit că inelele erau din argint amestecat cu un alt metal. Trei aveau încă pietrele care le împodobeau, una dintre ele fiind azurie, culoarea simbolică a Galiciei.
O scriitoare din Galicia, María Oruña, de profesie avocată, este pasionată de relația dintre ficțiune și realitate și, bineînțeles, de legende și povești. Cunoscând legenda mănăstirii Santo Estevo și cercetând epoca în care inelele celor nouă episcopi făceau minuni, s-a gândit că ceea ce știa putea să constituie substanța unei cărți în care legenda și realitatea să coexiste și să limpezească misterul lor. A scris un roman, El bosque de los cuatro vientos (Pădurea celor patru vânturi), apărut în 2020, cu trei luni înainte de a fi descoperite inelele. Iar acestea aveau să fie găsite exact în locul în care le găsește protagonistul cărții.
Cartea este ficțiune, iar restaurarea care a dus la descoperirea inelelor este realitate. E o stranie coincidență, s-a spus în presă.
Rămân întrebările: unde sunt celelalte inele? Se vor ivi și ele din senin? Apariția celor patru inele este oare o minune? În lumea minunilor au mai rămas cinci inele. Undeva ele trebuie să fie.
CARTEA
Îl admirăm în vitrinele magazinelor de bijuterii, îl purtăm ca simbol al iubirii sau al puterii, îl păstrăm în casetă ca amintire prețioasă de la mama, bunica sau străbunica… Inelul nu este un simplu obiect, iar legendele și poveștile populare ne arată cum încă din vechime i s-au atribuit puteri neobișnuite. Omul își pune în inel un gând, o dorință – un fel de misiune pe care i-o dă. Dar nu întotdeauna inelul face ce-și dorește omul. Uneori vindecă, alteori nu, uneori îl apără pe soldatul care-l poartă și pleacă la luptă, alteori acesta nu se mai întoarce cu bine acasă. Cele douăsprezece povești reunite în carte au în centrul lor inele reale sau imaginare. Sunt inele care leagă familii, inele ce simbolizează faima, inele vorbărețe sau nostalgice, inele complice, inele blestemate. Tuturor omul le-a dat o misiune, fără să aibă însă garanția că și-o vor îndeplini.
AUTOAREA
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Patru femei, patru povești (2010, 2011, 2023), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022), Dinastii dulci (2023) și Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu (2024).