Nu sunt foarte mulți scriitorii autohtoni care, dincolo de trecerea timpului, păstrează o prezență aparte în cărțile lor, o atmosferă care nu ține cont de distanța care se scurge de la o carte la alta. Scriitoarea Ana Maria Sandu aduce din nou, în atenția cititorilor, odată cu cea mai nouă carte a sa, volumul de proză scurtă Salvatorii (Polirom, 2024), prezența aproape imposibil de descris și semnificativă ca un personaj în sine, dar pe care cei care o citesc încă de la debut pe autoare o vor recunoaște de la primele rânduri.
Într-un text din 2017, Case străine, Ana Maria Sandu scria: „Te uiți la perechile de pantofi, stivuite pe etajerele din hol, te agăți de imperfecțiuni, de tot ce pare uitat pe un colț de scaun, pentru că doar ele îți vorbesc cu adevărat despre viața proprietarilor. Ordinea perfectă șterge urmele. Și livrează o ficțiune despre niște personaje care locuiesc acolo“. Regăsim în cea mai nouă carte a sa nu doar o rețea invizibilă și precisă care unește personaje pe care ni le imaginăm cu ușurință atât de aproape de noi încât parcă le auzim replicile, ci și o cunoaștere a ființei în intimitatea sa, în singurătatea care se trăiește inclusiv în doi, în interiorul unor camere ce ne vorbesc despre toți acești oameni. Dincolo de încăperile și obiectele din „casele străine“ care ne devin brusc familiare, Bucureștiul e harta cunoscută ca-n palmă, iar fragilitatea orașului se revarsă în fiecare text. Cele șase povestiri din Salvatorii îmbracă nu doar originalitatea intrigii, ci și farmecul unor vieți trăite într-o permanentă așteptare, într-o convenție artificială care face viața suportabilă și lasă loc unor scenarii diverse, chiar dacă improbabile.
O iluzie aruncată peste viață
Ana Maria Sandu decupează și pune în ramă fragmente autentice din viețile unor personaje pe care le cunoaștem, pe care le-am întâlnit, despre care am auzit vorbindu-se. Uneori le-am împărtășit trăirile, fricile, emoțiile. Sunt unite de ceea ce îi leagă și pe cititori de volumul Salvatorii: „o plasă de siguranță“ care să ne apere de frica de moarte. O iluzie aruncată peste viață, o poveste de iubire pe care o rescriem, o retrăim și o recompunem pentru a îndulci realitatea, precum Carmen în proza scurtă K. sau Vanda Robescu în Dispariția. Neliniștea e însă fundalul omniprezent. Teama că ceva nu ar putea merge conform planului, angoasa crescută în jurul unui scenariu căruia nu am ști să-i facem față. Fie că vorbim despre un cuplu care cunoaște farmecul unei relații țesute virtual în pandemie, de ultima zi din viața unei pisici, de iubirea care nu are nevoie de traducere, ca în povestirea Solitude, de amorul născut din simpla (și complicata!) dorință de a fi iubit, de un bărbat care a dispărut ca și cum n-ar fi existat sau de un musafir misterios care tulbură mecanismul care cu greu ține laolaltă un grup de prieteni, volumul Salvatorii e cât se poate de profund și tulburător. În fiecare povestire, aceeași întrebare își lasă amprenta: cine salvează pe cine? Salvăm din dorința de a ne salva pe noi înșine, iubim din dorința de a fi iubiți la rândul nostru de către celălalt, dăruim pentru a ne salva sufletul (și totuși, „la ce bun să-i oferi cuiva ceva, cu morga că-i dai un lucru important, înainte să te asiguri dacă are sau nu nevoie de acel dar?“), păstrăm intactă amintirea celor care nu mai sunt pentru ca noi înșine să nu dispărem și nici cei care am fost cândva.
Lecțiile lor vor fi și lecțiile noastre
Imaginile din fiecare proză scurtă sunt cele care conferă întregului volum o unitate veritabilă: am fost martorii unei vizite nocturne, am privit pe fereastră, am ascultat în liniște, uimiți și captivați, în speranța că lecțiile lor vor fi și lecțiile noastre. Am privit o femeie care, aflată la muncă în Italia, se îndrăgostește de un bărbat care nu vorbește. Am înțeles cum „singurătatea îi face uneori pe oameni să aprecieze gesturile mici pe care alții nici nu se obosesc să le observe, căci au de la ceilalți așteptări mari, umflate ca niște baloane cu heliu“ (Solitude). Am întâlnit-o, în Dispariția, pe Vanda Robescu, iar imaginea ei fragilă în opoziție cu planta uriașă rămâne pe retină ca un fragment dintr-un viitor la care nu vrem să ne gândim: „Primul lucru care îi atrase atenția lui Adi în livingul cu arcadă fu o Monstera Deliciosa uriașă, care o făcea pe doamna Vanda să pară o fetiță pierdută într-o pădure“. Am văzut un grup de prieteni tulburat de un intrus aflat pe scara blocului, un grup gata să se destrame oricând, unit în jurul unor nevoi nespuse sau rostite sub formă de acuze și reproșuri, peticit pe alocuri cu false rezolvări: „Oamenilor care decid într-o zi că au un hobby e mai ușor să le cumperi cadouri decât celorlalți. Lor le plac mereu aceleași lucruri, le declini, până la sfârșitul vieții, în funcție de context“. Așadar, cine salvează pe cine în acest univers în care fiecare și-ar dori să fie salvat? Și, mai ales, care sunt gesturile pe care ar trebui să le facem și hotărârile pe care ar trebui să le luăm pentru a ne apropia mai mult de necunoscutul care ne locuiește? Și pentru a îmblânzi singurătatea care a fost, alături de iubire, un personaj în sine, omniprezent în proza pe care o semnează Ana Maria Sandu.
Condiția umană vulnerabilă, având angoasa în centru, e prezentă alături de o speranță neclintită, singura care poate da naștere iubirii. Ironia unora dintre personaje e doar un scut, felul în care aleg să jongleze cu viața nu le protejează de ceea ce au de trăit.
În sute de feluri se poate scrie despre iubire și singurătate, dar nu e niciodată ușor să pornești de la ceea ce te înconjoară pentru a transforma proximitatea în universal. Nici nu s-ar pune problema unui pariu pe care să-l facă scriitoarea Ana Maria Sandu, o prozatoare desăvârșită care câștigă în fața oricărei promisiuni de a scrie o nouă carte. Pe lângă existențele adesea solitare, aceleași personaje sunt într-o permanentă așteptare. Un eveniment neobișnuit le salvează, de fiecare dată, din monotonie, dar este aceasta o salvare temporară sau definitivă? Salvatorul e deghizat în victimă în vreme ce personajul care joacă rolul de salvator are, de fiecare dată, într-un fel sau altul, mâinile legate: Carmen din povestirea K. se află la sute de kilometri de Parisul pe care-l străbate cu ochii minții și de cel de care se îndrăgostește în lunile de izolare din timpul pandemiei; Vanda Robescu, o doamnă în etate, fire critică și aspră cu toți vecinii în afară de tânărul Adi; bărbatul care pare să nu audă și nici să vorbească din povestirea Solitude și cel de care se îndrăgostește femeia venită la muncă în Italia; Ioan, bărbatul de care se îndrăgostește Ada, în ciuda diferenței de vârstă dintre ei; Mugur, vizitatorul din scara blocului, poftit în casă de cuplul Paul-Diana și, nu în ultimul rând, pisica Vadu care își petrece ultimele ore din viață într-un autocar și care încheie astfel o poveste care poate că abia atunci se sfârșește cu adevărat.
Rămâne astfel de văzut ce ia fiecare cititor dintr-un volum de proză scurtă care va avea, fără îndoială, o traiectorie plină de aprecieri odată cu acest început de an. Avem, în definitiv, nevoie de o salvare continuă, indiferent de forma pe care o ia aceasta, indiferent de chipul de sub care se ivește și indiferent de momentul în care apare. Așa cum trăim într-un ciclu continuu al promisiunilor pe care le cerem vieții să le îndeplinească, întrebarea „Cine salvează pe cine?“ revine mereu, indiferent de răspunsul pe care credem că l-am descifrat.