„(…) am rămas toată viața un țăran printre intelectualii emancipați.“ (Stere Gulea)
Rareori mi s-a întâmplat ca la finalul lecturii unei cărți să-mi doresc să văd/ revăd un film. De această dată, n-a fost vorba de un singur film, ci de trei. E drept, nu citesc prea des cărți scrise de regizori, din varii motive, care nu se cer trecute în revistă aici; în schimb, citesc cu o mare curiozitate volumele scrise de critici și biografi despre filmele făcute de aceștia, contextele socio-politice care au influențat sau favorizat apariția uneia sau alteia dintre producții etc. Filmele, mai mult decât spectacolele sau alte producții artistice, beneficiază de avantajul păstrării, al conservării în timp, pelicula (care între timp a fost și ea înlocuită cu alte forme de stocare) fiind adesea mai fidelă decât multe tratate de istorie. Dar avantajul acesta este însoțit de un efect de bumerang, regizorii fiind adesea blocați din punct de vedere creativ în orizontul lui „așa a fost, nu altfel“. Documentarele sunt din ce în ce mai artistice, iar serialele au ajuns de mult să domine primele locuri în preferințele cinefililor, fie și pentru că pot fi vizionate online, de oriunde și oricând. În aceste condiții, să faci film, fără concesii din punct de vedere estetic (cu alte cuvinte fără să cazi pradă tentației comercialului, a lui „se vinde și asta contează“), este nu doar notabil, ci cu adevărat un efort aproape imposibil de cuantificat corect.
Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor de Stere Gulea mi-a dat imboldul de a revedea primele două filme din seria Moromeții și m-a determinat să nu mai amân vizionarea celui de-al treilea. Jeanne și Louise, cele două nepoate ale regizorului cărora le este adresată lunga scrisoare, se fac astfel „vinovate“ de schimbarea unei grile de evaluare a proiectului cu care Stere Gulea a intrat definitiv în istoria cinematografiei (românești, cel puțin). În portofoliul său de regizor se regăsesc și alte filme (cu succes la public și la critica de specialitate), chiar un serial TV, dar ce e foarte important este că foarte mulți ani a fost profesor universitar. Cu alte cuvinte, poate că la fel de importantă ca activitatea de cineast este și activitatea de profesor; Tudor Giurgiu, cel căruia îi datorăm TIFF, este unul dintre foștii studenți și nu uită niciodată să menționeze acest lucru. În scrisoarea către nepoatele sale, apărută în toamna anului trecut, la Editura Humanitas, regizorul nu aduce aminte decât trecător de activitatea sa de cadru didactic, în schimb insistă pe parcursul său educațional. Unul foarte important, care inițial n-a avut nici o legătură cu lumea artelor, cu atât mai puțin cu lumea filmului. Încăpățânarea lui Niculae din Moromeții 1, felul cum acesta ascunde în spatele tăcerii o determinare care-l ajută să-și îndeplinească visul are multe în comun cu voința lui Stere de a-și vedea visul cu ochii: să facă film, să fie regizor. Parcursul educațional al lui Niculae are multe în comun cu cel al lui Stere, dar în cazul regizorului se adaugă în plus originea; faptul că s-a născut într-o familie de aromâni nu l-a ajutat deloc în copilărie și adolescență. În schimb, l-a ajutat să se împrietenească foarte repede cu Toma Caragiu, a cărui moarte în urma cutremurului din 1977 capătă multiple semnificații: drumul lui Stere Gulea de la filmări spre Bucureștiul plin de ruine și de locuitori îngroziți că nu-și vor putea scoate de sub dărâmături morții, fie și doar pentru a-i îngropa creștinește are valoarea unui stop-cadru dintr-un film de artă și trebuie neapărat privit în alb-negru.
„După ce tatăl meu a venit din pușcărie, mi-a trebuit un timp să-i integrez prezența în peisajul casei și al familiei.
Ieșirea din pușcărie s-a întâmplat în 1956, după patru ani. Pentru satul nostru, ieșirea lor a fost un eveniment: oamenii ieșeau la porți să se uite la cei doi frați ieșiți ca prin minune după patru ani, în timp ce alții arestați odată cu ei au ieșit după zece ani sau n-au mai ieșit deloc. Cei doi proaspeți eliberați erau însoțiți de fratele salvator. Mergeau pe strada principală alături de un alai în care mă aflam și eu, și ne îndreptam spre casa bunică-mii.“ (p. 29)
Semnificația drumurilor
Poate că nu întâmplător, în toate cele trei filme Moromeții drumurile au roluri bine determinate; unele sunt inițiatice, altele sunt scurte precum tentațiile. Moromeții 3 este cel mai dinamic dintre toate, dar și cel în care drumurile par mai puțin importante. În fapt, ele există, numai că agitația provocată de schimbarea regimului politic și colectivizarea cu forța aduc în fața spectatorilor mulțimi de oameni agitate, furioase sau pur și simplu numeroase. În spatele lor sunt drumuri neterminate, ulițe abandonate sau străzi de oraș care așteaptă să fie asfaltate. Spectatorul știe că Niculae are un drum al lui, de care nici el însuși nu mai e convins la un anumit moment dat. Pentru el, însă, istoria (familiei?) devine esențială, trecutul având o importanță mai mare decât viitorul.
În Moromeții 2 schimbarea regimului se prefigurează, dar monarhia este încă prezentă de facto, nu doar invocată. Singurul cerebral în toată povestea pare să fie Ilie Moromete, Niculae tace în continuare, e în căutare de soluții pentru a-și termina studiile și citește cât pentru un sat întreg. E importantă scena când citește din scrierile lui Lenin, iar contrastul dintre Dostoievski și Lenin nu e atât voit, cât real. În această nevoie a lui Niculae de a se documenta pentru a înțelege dacă republica (socialistă) este mai bună decât monarhia se regăsește un efort intelectual care explică susținerea de care s-au bucurat comuniștii la început. Tot aici rezidă și una dintre cauzele pentru care schimbarea de regim s-a produs aproape peste noapte. În jurul lui gravitează fanaticii, cei care s-au predat regimului „cu arme și muniții“, necondiționat, pentru că nu aveau ce pierde, și proprietarii de pământuri, cei asemenea lui Ilie, care aveau pământuri, case și animale, refuzau să intre în partid și care nu înțelegeau de ce să renunțe la proprietăți. Între cele două tabere sunt și câțiva rătăciți, indeciși de felul lor, care nu reușesc să judece singuri sau care nu găsesc că au ceva personal de câștigat dacă se duc de partea unora sau altora. Despre toți acești oameni le povestește și Stere Gulea nepoatelor sale în volumul apărut anul trecut. Exilul familiei Gulea spre capitală este important nu pentru că reprezintă o semnificativă sursă de istorie (orală, în primul rând), ci pentru că ne ajută să înțelegem mai bine felul cum și-a scris scenariile pentru cele trei filme.
„A mai existat un motiv al plecării din stat: tatăl meu aflase că rude apropiate fuseseră informatori și îl turnaseră. Conviețuirea era neplăcută. La câte o petrecere supărarea răbufnea și atmosfera se învenina. Mulți – și dintre cei care turnaseră, dar și dintre cei turnați – au ales să plece din sat.“ (p. 32)
Câte ceva despre estetica filmului alb-negru
Opțiunea pentru alb-negru nu e un moft artistic și n-are legătură cu pasiunea regizorului pentru o anumită perioadă a istoriei cinematografiei universale. În multe din casele țăranilor se puteau vedea până încoace fotografii sepia cu strămoșii familiei, în diverse momente ale vieții lor: nunți, botezuri sau pur și simplu cadre statice de studio (despre mersul la fotograf de sărbători ar merita vorbit pe îndelete cândva). În casa lui Ilie Moromete nu există fotografii pe perete, nu există decât lada de zestre a fiicelor, şi aceea devastată de frații lui Niculae când se hotărăsc să fugă la București. În casa Guicăi vedem așternuturi albe ca spuma laptelui, țepene de apretate ce sunt și masa la care se așază ea și Ilie ca să mănânce (scena e în Moromeții 2). În schimb, în casa lui Niculae de la București, din Moromeții 3, vedem multe, foarte multe lucruri, obiecte cu valoare sentimentală risipite peste tot; e o dorință aici de a se ancora în propriul trecut, de a nu pierde istoria familiei, dar și o nevoie de definire a propriei personalități. Episodul cu volumul lui Spinoza salvat din flăcări și scos la iveală când este pus în situația să se apere este revelator, ajută spectatorul să înțeleagă viziunea regizorului, nu-i lasă loc de dubii acestuia. Astfel de scene, risipite și în Moromeții 1 și în Moromeții 2, în care prim-planurile sunt pe cărți, mi-au răsărit în minte când citeam scrisoarea către nepoate ori de câte ori dădeam peste evocări ale celor care i-au influențat regizorului parcursul profesional. Stere Gulea are un cult al familiei care justifică întru totul nevoia de a încheia trilogia Moromeții cu un Niculae care, de la un punct încolo, e Marina Preda; dar în același timp are și un respect profund pentru profesioniștii domeniului și, în general, pentru orice intelectual care n-a căzut pradă fascinației față de regimul comunist.
„Ivan Helmer, Aureliu Manea și Andrei Șerban, trei dintre cei mai înzestrați regizori de teatru ai generației lor, au avut destine diferite. Andrei a ajuns unul dintre cei mai importanți regizori de teatru din lume, Ivan Helmer, jurnalist la BBC, iar Aureliu Manea, despre care mulți specialiști spuneau că era cel mai original, a ajuns într-un azil psihiatric. Recent, cu ocazia unei aniversări, l-am văzut într-o înregistrare video și, uitându-mă la cum arăta și cum vorbea, nu am avut nici o clipă sentimentul că diagnosticul – schizofrenie – îl privește pe Rică Manea.“ (p. 57)
*
„Daneliuc debutase cu filmul Cursa, Tatos, cu Mere roșii, eu, cu Iarba verde de acasă. Au fost câțiva ani în care a existat între noi trei o amiciție, o relație de încredere, care a stat la baza unor inițiative traduse în scrisori către conducerea partidului în care ne exprimam nemulțumirile față de cenzură.
După Proba de microfon și Croaziera, problemele lui Daneliuc cu cenzura au devenit dramatice, și el și-a radicalizat poziția, luptând de unul singur.
Cu Alexandru Tatos am fost prieten. În mediul cinematografic de atunci, Tatos făcea figură aparte, pentru că era un om cultivat, sensibil și modest. Mă simțeam bine discutând cu el. Provenea dintr-o familie din marea burghezie interbelică, și acest lucru se vedea peste tot în casa lor, chiar dacă rămăseseră doar resturile desperecheate ale unui mobilier elegant.“ (p. 93)
Performarea rolului, o combinație cu ingrediente unice
Nu există loc aici pentru a judeca distribuțiile celor trei filme Moromeții. Din punct de vedere personal pot să-mi justific dezacordul cu una sau alta dintre distribuiri în roluri, dar în același timp știu și că fiecare regizor (de teatru sau film) are o anumită grilă cu care operează atunci când își alege distribuția. În Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor, Stere Gulea povestește pe îndelete cum a alcătuit distribuția și pe ce criterii, în schimb pentru al doilea film nu mai găsim atât de multe detalii. Ce m-a bucurat foarte mult este că pe mai toți actorii din cele trei distribuții i-am văzut jucând și pe scenele de teatru, de aceea am înțeles și de ce i-a distribuit în rolurile respective. Alex Călin în Niculae Moromete este pentru mine unul din exemplele perfecte pentru ilustrarea felului cum și-a gândit distribuțiile Stere Gulea. În a doua parte din Moromeții 3 (când devine evident pentru toată lumea că Niculae e Marin Preda, deci personajul și-a luat în stăpânire creatorul până la identificare totală) există câteva cadre cu profilul (și semiprofilul) lui Niculae, un profil care semănă unu-la-unu cu cel al lui Marin Preda tânăr. În aceleași cadre te șochează și atitudinea personajului, ceea ce înseamnă că lui Alex Călin îi este foarte clar că în acele momente este Marin Preda și nu Niculae, ori asta înseamnă inteligență și înțelegere de rol asumată integral. Sunt absolut convinsă că dialogurile dintre Stere Gulea și Alex Călin din timpul filmărilor, dar mai ales din etapa pregătirii filmului au contribuit enorm la scoaterea la iveală a talentului uriaș pe care-l posedă Alex Călin.
„Niculae, unde mergem noi, domnule?“
În Moromeții 1 se aude această întrebare leit-motiv, dar ea capătă alte semnificații în scrisoarea regizorului către nepoatele sale. Întrebarea are legătură cu drumul, cu calea în viață, cu viitorul și cu deciziile puse sub semnul incertitudinii ale regizorului. Dincolo de toate acestea, mai găsim ceva în această întrebare complexă: respectul țăranului față de intelectuali, a celui fără școală față de cel învățat. Întrebarea nu se aude explicit în Moromeții 3, dar undeva în mintea frământată de indecizie a lui Niculae ea a rămas. De aici și spaimele care-l fac să aibă coșmaruri și care-l împiedică să rupă relația cu Vera înainte de a fi total compromis în ochii conducerii de partid. Pentru ultima parte a trilogiei, Stere Gulea a scris scenariul în totalitate și cu toate acestea există un continuum de stil și voci între cele trei filme, semn că regizorul s-a scufundat total în lumea lui Moromete, trăiește și respiră împreună cu el și familia lui. Schimbările sociale au transformat familia, moartea și-a făcut simțită prezența, unele drumuri au rămas închise pentru totdeauna, Ilie e singurul rămas în bătătură. Singurul care se întoarce acasă e Niculae și întoarcerea din Moromeții 3 nu are nimic profetic în ea, dimpotrivă. Dar cu adevărat revelatorii mi se par cadrele de final de trilogie, cele în care Niculae își duce tatăl foarte îmbătrânit la fotograf. Fie și doar pentru fotografia aceea și tot merită văzut tot filmul. Un instantaneu care nu lasă loc de echivoc, care e mai mult decât o declarație testamentară a regizorului. Un cadru cu valoare testamentară.
„Dragă Jeanne, dragă Louise,
După aproape doi ani, după zeci de vizionări și zeci de liste cu modificări, filmul Moromeții 1 a apărut pe ecrane în septembrie 1987.
După 33 de ani, în 2018, am făcut Moromeții 2.
Pe 7 aprilie 2023, voi două ați venit de la Paris să jucați împreună cu Miki, bunica voastră, în Moromeții 3, în ultima secvență pe care aveam s-o realizez ca regizor.
Când am scris scenariul, am imaginat acea secvență pentru că am crezut că e bine să vedeți cu ochii voștri cum arată meseria pentru care Stere a uitat de multe ori că este o familie, care-i simțea lipsa și îi ducea dorul.“ (p. 110)
După ce am citit Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor de Stere Gulea și am (re)văzut trilogia Moromeții sunt absolut convinsă că s-a schimbat ceva în felul personal de a privi lumea. Despre regândirea grilelor de evaluare a operei literare a lui Marin Preda nici n-are rost să încep aici o discuție, atât de multe ar fi de spus. Trilogia Moromeții și-a câștigat definitiv locul în istoria cinematografiei românești, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă Stere Gulea n-ar fi fost înzestrat cu câteva calități care, nouă, muritorilor de rând, ne lipsesc. Reverență, maestre!
Galerie foto
