În Frontiera. Călătorie spre marginea Europei, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, țara natală pe care a părăsit-o acum aproape 30 de ani și îi cercetează marginile, limitele, care conțin, în mic, detalii cheie despre dinamicile politico-culturale extrem de complexe din această parte a lumii, dar și despre istoria, credințele și practicile spirituale care au definit spațiul bulgăresc.
Periplul ei este de-a lungul frontierei pe care Bulgaria o are cu Turcia și Grecia și pune în lumină un trecut violent, pentru că granițele au purtat mereu mărcile unor sisteme represive, fie în timpul existenței Cortinei de Fier, fie de-a lungul destrămării convulsive a vechilor imperii. Pe drum, stă de vorbă cu un șir uluitor de oameni: localnici care își duc viața în aceste locuri, etnografi, traficanți, vânători de comori sau imigranți, prinși într-un limbo. Recuperează toate aceste povești marcate adesea de violență adăugându-le un halou de imponderabilitate specifică poeziei, și prin asta creează deschideri și breșe de înțelegere, ținând cititorul în priză directă cu realități complicate, tulburătoare, revelatoare.
Frontiera este primul volum dintr-un cvartet dedicat Balcanilor și care mai include To the Lake: A Balkan Journey of War and Peace, Elixir: In the Valley at the End of Time și Anima: A Wild Pastoral. În afară de acest cvartet, Kapka Kassabova, care acum locuiește în Scoția, a scris multe alte volume de proză și poezie. Am avut bucuria de a o întâlni în toamna lui 2024, la Iași, în cadrul FILIT, unde a fost una dintre cele mai calde și mai atașante prezențe. A vorbit aproape în transă despre maniera ei de lucru, felul în care se atașează de oameni și nevoia de a recupera povești, despre vindecare și înțelegere.
Frontiera a apărut la Editura Pandora M, în colecția Anansi Mentor, în traducerea Onei Frantz.
Acest interviu a fost posibil cu sprijinul echipei FILIT, către care se îndreaptă mulțumirile mele.
Scrisul are de-a face cu vindecarea ai mărturisit într-un alt interviu. În ce fel crezi că se întâmplă asta?
E un început excelent. Cred că îmbrățișarea unei forme de artă, practicarea ei, ne înnobilează, ne ridică. Când ești copil, începi cu poezia. Toată lumea începe cu poezia, pentru că încerci să exprimi ceea ce e inexprimabil. Așa că, atunci când ajungi la o anumită formă, la o anumită modalitate de expresie, e ca și cum ai încheia procesul unei vindecări. Cred că avem cicluri creative, exact ca natura. Natura are cicluri de expansiune și de contracție. Iarna trece printr-un ciclu de contracție, dar urmează creșterea și expansiunea. Cred că procesul creativ e la fel, mai ales în ceea ce privește cărțile. Cărțile sunt viața mea. Trăiesc în ele. Asta se întâmplă, te extinzi și te retragi pe parcursul călătoriei. Și, apoi, la modul ideal, ajungi la un final, înainte de următorul ciclu. Așa s-a întâmplat cu acest cvartet de cărți.
A fost limpede, de la bun început, că vrei să scrii un cvartet sau așa au evoluat lucrurile?
Nu a fost deloc clar. Lucrurile au evoluat în mod spontan, fără nici un plan. Sunt în bună măsură o scriitoare care-și urmează instinctul. Îmi organizez plecările, călătoriile și fac multă cercetare și documentare, dar lucrurile se petrec la fața locului. Las locul în care mă aflu să-mi dicteze. Nu-i dictez eu cum va decurge călătoria. Și apoi totul se transformă într-un duet între mine și acel loc. E ca o experiență muzicală: te conectezi la muzica locului și apoi poveștile și vocile încep să apară. E un proces poetic: ca poetă, te acordezi la o anumită frecvență. Nu mai este vorba despre tine. Ești un vehicul, un canal pentru ca o realitate mult mai amplă să se exprime și apoi tu trebuie să dispari. De asta nimic nu a fost plănuit. Iar după ce am scris Frontiera, am fost epuizată, am fost foarte bolnavă o vreme. Pentru că a fost prea mult, a fost prea mult de absorbit și am absorbit totul în propriul sistem. Dar apoi experiența asta m-a purtat către lacuri și apa e principalul personaj al următoarei cărți. Apa are calități vindecătoare, este elementul feminin suprem, iar cartea mea explorează moștenirea pe linia femeilor din familie. Din familia mea, dar și din alte familii, ce am preluat de la mame și de la bunici. Asta e tema. Apa are memorie și toate cărțile mele sunt despre memorie, despre a ne aminti cine suntem la un nivel profund, nu doar a ne aminti ce războaie au purtat stră-străbunicii noștri. Despre a ne amintit cine suntem ca ființe adevărate, parte din natură, parte din comunități. Așa că fiecare carte s-a născut din cea de dinainte. A fost ca un proces de autopolenizare. Cu fiecare carte simt că dispar mai mult și mai mult în realitatea materială până la punctul în care nu mai exist. Devin locul din care vorbesc. E aproape ca și cum aș atinge Nirvana. Dispari. Dispari în ceea ce iubești. Asta e Nirvana.
Îți mulțumesc pentru că ai descris acest proces. E important să povestești și cum ai început să scrii aceste cărți. Care a fost scânteia care te-a făcut să mergi în locurile astea și să le explorezi, în acest mod?
Cred că motivația inițială e una emoțională. A trebuit să mă întorc la această graniță pentru că este o graniță bântuită, una care mi-a bântuit copilăria. Jumătate din europeni au crescut dincolo de Cortina de Fier. Am crescut cu acest gard de sârmă ghimpată în corpul societăților noastre, în corpul minții noastre colective. Așa că motivația a fost emoțională și psihologică. A trebuit să merg și să explorez lucrurile astea. A trebuit să merg și să văd ce s-a întâmplat acolo. A trebuit să merg și să văd ce simt acum în legătură cu toate astea, să întâlnesc oamenii din jurul frontierei. Dar, în același timp, să fac asta instinctiv, pentru că sunt o povestitoare în aceeași măsură în care sunt poetă. Am simțit că sunt multe povești acolo și am urmat semnele. În pădure mergi după firimiturile presărate pe cărare, și acestea te conduc la casa în care locuiește vrăjitoarea.
Și cum faci vrăjitoarea să vorbească?
Trebuie să faci vrăjitoarea să vorbească și să nu te mănânce.
Cum faci asta, cum faci ca oamenii, străinii să se deschidă în fața ta și să-ți povestească lucruri grele, despre evenimente traumatizante, violente? Mi se pare ceva greu de făcut, dacă vii din exterior.
Pur și simplu nu te gândești în felul ăsta. Nu mai ești din exterior, trebuie să pătrunzi în interior. Ajungi într-un loc pe care nu-l cunoști, între oameni pe care nu-i cunoști și „trebuie să te golești pe tine de tine“. E un vers din Rumi, poetul sufit. Îl iubesc și adesea citez din el în cărțile mele. Golește-te pe tine de tine și te vei umple cu lumea. Lumea te va umple. Așa că am învățat să mă golesc pe mine de mine, de egoul meu, de ideile mele și pur și simplu să ajung într-un loc și să fiu cu totul disponibilă, cu totul prezentă. E o practică spirituală, nu una intelectuală. Trebuie să încetezi să fii această persoană foarte inteligentă. Trebuie să operezi cu inima și nu cu mintea, așa ajungi să înveți să asculți oamenii. Și apoi ei se deschid, pentru că oamenii simt când ești cu adevărat interesată și când nu. Majoritatea oamenilor nu pot să asculte pentru că sunt prea plini de ei înșiși, de propriile povești.
Citindu-ți cartea, nu am putut să nu observ că ai un fel prin care te deschizi în fața peisajelor.Vorbești despre locuri pe care le simți încărcate electric. Cum faci față atunci când simți că ți-e teamă, că pierzi controlul?
Sunt episoade din Frontiera în care descriu nu doar frică, ci teroare. Era o reacție normală. Ce nu a fost normal a fost că m-am pus în acea situație. Dar a trebuit. Ca să pot să scriu onest, a trebuit să fac asta. Această frontieră are o istorie a terorii înainte și după Cortina de Fier. Au fost Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial și Războiul Civil Grec. În această pădure de la graniță s-au tot întâmplat lucruri de foarte multă vreme. Așa că pădurea e bântuită, e plină de spiritele celor care au murit. E plină și de spiritele copacilor și la granița dintre Grecia și Bulgaria există copaci care au scrijelite pe trunchiuri inițialele unor nume. Când străbați pădurea, simți că e un teritoriu al nimănui, chiar dacă acum nu poți să faci asta, e interzis. Încă există o frontieră acolo și o patrulă militară. Dar dacă te împrietenești cu localnicii, poți să intri în pădurea de la frontieră și să vezi lucruri pe care nimeni nu le vede. Copaci care poartă inițiale pe trunchiuri. Unii sunt bătrâni, alții mai tineri. Pădurea vorbește cu voci umane.
Și nu e o metaforă?
Nu e o metaforă. Pădurea de la frontieră e locul în care metafora capătă chip. Sigur că am fost terifiată. Sunt și vânători acolo. E un loc dominat de bărbați. Frontierele sunt mereu masculine, pentru că sunt locuri ale conflictului. La fel cum războiul e masculin, și frontierele sunt masculine. Lacurile sunt, în schimb, feminine. Frontierei îi corespunde elementul metal, iar noi trăim într-o lume predominant metalică, în acest moment. De asta avem atât de multe războaie și distrugere, moarte și depresie, suferință și distrugere a naturii. Pentru că am creat o lume industrială metalică. Dar cred că va trebui să ne întoarcem la lemn și la apă pentru a supraviețui.
Ce speranță vezi pentru perspectiva asta, în contextul atâtor războaie și crize? Granița e deja un loc violent, mai ales pentru imigranți. E vreun scenariu în care vezi granițele dizolvându-se?
Cortina de Fier a căzut după ce a distrus foarte multe vieți. Părea că va fi acolo pentru totdeauna, dar nu s-a întâmplat. Industria și războiul merg mână în mână. Granițele, mai ales cele periculoase și violente, nu creează siguranță; în cele din urmă, creează război. Gaza e un exemplu. De la căderea Cortinei de Fier, în 1989, și până acum, cred că cea mai periculoasă și mai militarizată frontieră din lume a fost în West Bank – malul de vest al Iordanului. Și uite ce se întâmplă acum. Așa că frontiera nu a protejat cu adevărat pe nimeni. A dus la genocid și a făcut viața periculoasă chiar și pentru cetățenii Israelului. Așa că frontierele sunt parte din problemă, nu din soluție. Cred că trebuie să fim onești în legătură cu ceea ce se întâmplă cu planeta noastră, iar planeta noastră se mișcă, pentru că pământul e o creatură vie – Gaia. Pământul e o entitate inteligentă și se schimbă, iar noi ne mișcăm odată cu el. Nu putem să ne oprim. Așa că frontierele noastre inutile nu vor funcționa. Când o să ne lovească următorul val de inundații sau următorul cutremur, o să trebuiască să lucrăm împreună. Avem nevoie unii de alții. Când e un cutremur, oamenii de ambele părți ale graniței vin împreună, își dau mâna ca să poată scoate copiii de sub dărâmături.
Crezi că acest fel de cooperare va fi posibil, după o distrugere de proporții, cum e cea din Gaza, despre care ai vorbit mai devreme?
Cred că da. Cred că complexul militar patriarhal care e încă în acțiune – mă refer la situația Rusiei cu Ucraina, la Israel și Gaza e cea mai cumplită ipostază a patriarhatului militarizat și e o moștenire a acestor cortine de fier. E ca și cum trecutul ar fi irumpt în prezent și cred că așa ceva nu se poate susține. Este nesustenabil pentru că alte forțe vor prevala, forțele naturii. E ca și cum, în acest moment, am avea două realități paralele. Pe de o parte, avem distrugere și autodistrugere. E vechiul patriarhat, o nebunie. Pare o nebunie în masă. Pe de altă parte, cealaltă realitate ne arată că tot mai mulți oameni vor să coopereze. E o creștere a energiei feminine la nivelul întregii planete. E o expansiune la nivelul naturii, în mod paradoxal. Distrugem natura, dar, în același timp, natura face parte tot mai mult din gândirea noastră. Cred că e vorba despre o nouă ecologie, de una umană care ia amploare. Toți suntem parte din ea și suntem puternici. Fiecare dintre noi are puterea de a face ceva local, cu oamenii noștri, cu cei care sunt în jurul nostru. Chiar dacă ești într-un oraș, poți face lucruri practice pentru a crea un pic de pace și ecologie în viața ta și pentru a răspândi bunătate. Cred că de aici putem începe.
E un mesaj cu adevărat optimist. Revenind la cărțile și la călătoriile tale, sunt curioasă cum strângi toate aceste povești? Scrii în timp ce călătorești, ții un jurnal? Înregistrezi conversațiile pe care le ai cu oamenii pe care îi întâlnești? Cum faci?
Scriu, în cea mai mare parte. Nu-mi place să înregistrez oamenii pentru că asta îi face să se simtă tensionați și schimbă natura întâlnirii. Se transformă într-un interviu și nu vreau să intervievez oamenii. Vreau să am relații cu ei și de asta oamenii devin atât de generoși să mă invită în viețile lor.
Mi s-a părut foarte emoționant faptul că un cuplu de refugiați kurzi te-au invitat să stai cu ei, deși situația lor era foarte fragilă.
A fost extraordinar. Ospitalitatea kurdă, la graniță. Într-un mod straniu, uite că și frontiera creează conexiuni.
Mi s-a părut extraordinar și faptul că din carte reiese că păstrezi legătura cu oamenii pe care i-ai întâlnit. Un exemplu ar fi un artist german, care încercase să treacă granița și fusese prins. Ai mers și l-ai întâlnit în Germania, ți-a povestit ce i s-a întâmplat. Faci des asta? Rămâi în contact cu oameni care inițial ți-au fost străini?
Nu cu toată lumea, dar mi se întâmplă. Unii devin parte din viața mea, ajungem prieteni, chiar dacă nu ne vedem prea des. De exemplu, în Frontiera, apare această femeie, Marina, e etnografă și trăiește într-un orășel de graniță. Îmi povestește mult despre graniță, despre pădure și despre ritualuri. În carte, ea e un personaj pasager, dar eu și Marina am păstrat legătura, vorbim la telefon. Mai e Nevzat, fotograful turc care apare în partea a doua a cărții. Cu Nevzat comunic regulat și mai sunt oameni care apar în următoarele cărți și cu care am rămas prietenă. Mi-au schimbat viața. Ideea este că eu nu extrag nimic din acești oameni. Nu ajung, extrag ce am nevoie și plec. Încerc să devin acel loc și să dispar. Uneori e greu pentru mine să fac asta, pentru că mi se întâmplă să vreau să rămân. Nu-mi place să-mi iau la revedere și nu-mi place să mă despart de oameni. Mă atașez puternic. Sunt o persoană emoțională, așa e și scrisul meu. Dar când ești așa, e greu să-ți iei la revedere și să mergi mai departe. Și mereu trăiesc asta. Pentru că purtăm în noi oamenii și locurile, nu?
Apropo de oameni și locuri, cum te raportezi la ritualurile, la superstițiile și la practicile care țin de gândirea magică pe care le-ai întâlnit și pe care le descrii în Frontiera?
Mă interesează foarte mult această lume și o explorez în detaliu în cea de-a treia carte din cvartet, Elixir. Mă interesează din trei motive. Unul ține de natură și de relația noastră cu natura, care e relația cu propria esență de ființe vii. Natura nu e ceva separat de noi, căci suntem o mică parte a ei. Toate aceste ritualuri, cum este cel al mersului pe cărbuni încinși sau cum sunt ritualurile apei, sunt practici foarte vechi și-s prezente în întreaga Europă. Le aveți și în România. De exemplu, oamenii merg la un râu și își lasă acolo o haină de care se dezbracă, sperând că spiritele pădurii sau ale râului îi vor vindeca de boala de care suferă. Toate aceste ritualuri se referă și la relația noastră cu timpul, pentru că timpul în natură înseamnă altceva decât timpul industrial. Noi am creat un timp industrial și ne ucide. Când mergi într-o pădure, intri într-un alt timp. E timpul anotimpurilor, timpul morții naturale și al renașterii. Așadar mă interesează aceste ritualuri în primul rând pentru că mă interesează relația cu natura, iubesc natura. Viața mea a devenit tot mai mult legată de natură. În al doilea rând, mă interesează din rațiuni spirituale. În adâncul sufletului, sunt un om mistic și încă din copilărie am avut experiențe mistice și extatice. De asta și începem să scriem poezie: pentru că suntem în legătură cu o experiență extatică. Poezia e un canal conectat la o realitate extatică pe care e greu s-o exprimi. Așadar mă interesează toate aceste practici. Eu nu le numesc superstiții. Există superstiții, dar nu explorez superstițiile. Explorez misticismul, adorarea naturii și diversele forme de spiritualitate. Mă interesează și mistica creștină, chiar dacă nu sunt creștină practicantă. Sunt budistă, dar o budistă foarte deschisă, nu o fanatică. Mă interesează sufismul, care e ramura spirituală a Islamului. Mă interesează toate tradițiile spirituale. Al treilea motiv pentru care mă interesează aceste practici și care m-a determinat să scriu o întreagă carte, Elixir, în jurul lor, este unul psihologic și cultural. Eu chiar cred în evaluarea culturală a practicilor naturale. Cred că natura și cultura nu sunt separate, ci unite. Și dacă te gândești bine, toată cultura omenirii a început de la natură. Religiile au pornit de la natură, de la adorarea naturii. Arhitectura a început de la natură și ultimele tendințe în arhitectură propun folosirea unor materiale naturale, lucrul cu mediu, o conștiință ecologică. Așa că se închide cercul, ceea ce nu înseamnă întoarcerea la traiul în peșteră, ca-n epoca de piatră. Înseamnă să ne amintim să fim inteligenți în felul în care pământul e inteligent. Înseamnă o nouă eco-inteligență. Sunt optimistă cu privire la asta.
În Frontiera citezi adesea din alți autori care au făcut călătorii, citezi din cărți de spiritualitate, dar și din istorii, de exemplu din Istoriile lui Herodot. Ce ai învățat din aceste scrieri?
Foarte frumoasă întrebare! Citez din Herodot pentru că el a scris despre aceste locuri. În munca pe care o fac, am două tipuri de documentare: pe teren și din cărți. Așa că ajung să am lecturi foarte eclectice, pentru că locurile despre care scriu sunt foarte eclectice. Pentru că am de citit despre traci, primii locuitori ai acelor locuri, de acum 10.000 de ani, sigur ajung la Herodot, părintele istoriei. E inevitabil și se citește cu o mare plăcere. E foarte amuzant. E incredibil. Știi ce am învățat de la el? Herodot mi-a arătat că înainte de secolul al XVII-lea, în Europa, istoria era o disciplină eclectică. Ca istoric, îți luai traista în spinare și călătoreai. Învățai de la oameni. Nu stăteai într-un birou înconjurat de cărți. Învățai empiric. Istoriile lui Herodot ne mai învață că mereu sunt mai multe istorii, nu doar una. Multe istorii, multe voci. Istoria includea cunoștințe de geografie, psihologie, etnografie, antropologie, spiritualitate, științe medicale, alchimie, astrologie și astronomie, toate artele. Alchimiștii, din lumea islamică, din iluminismul islamic, au venit în Europa și au introdus iluminismul în Europa. Apoi am avut iluminismul european. Au venit prin Balcani, către Andaluzia. Tratez această perioadă în Elixir. Herodot e unul dintre acei puțini istoricii care te captivează la lectură datorită multidisciplinarității lui. Afli, de exemplu, printre nenumărate ale lucruri, că tracii se tatuau. Unele pasaje par ficțiune, nu știi dacă au fost adevărate. Vorbim despre secolul VI î.e.n , dar el scria despre realități deja vechi de șase sute de ani. E fabulos, dacă stai să te gândești.
Cum te raportezi acum la Balcani, după ce ai scris atât de mult despre zona asta? În ce mod ți s-a schimbat perspectiva? Ți se pare că există o identitate balcanică? Dacă da, ce crezi că a modelat-o?
Am să încerc să răspund pe scurt, chiar dacă e o întrebare care m-a făcut să scriu patru cărți. Și în acele patru cărți m-am ocupat doar de o parte foarte mică din sudul Balcanilor. Mă refer la aceste cărți ca la cvartetul balcanic, dar nu e vorba despre țările pe care le-am vizitat, despre temele pe care le explorez. Cvartetul include episoade care se petrec în Bulgaria, Macedonia, Albania, în partea de nord a Greciei și în cea europeană a Turciei. E doar o parte foarte, foarte mică din Balcani, dar reprezintă un microcosmos al întregilor Balcani. Aș spune că oamenii din Europa de Sud-Est, inclusiv cei din România, din zone care nu sunt cu totul în Balcani, inclusiv din Grecia, împărtășesc o singură cultură, formată din multe culturi. Împărtășim o istorie, care e formată din multe istorii, ca să-l citez pe Herodot. Împărtășim multe feluri de idei, dar e ceva ce exisă numai în Balcani și nu mai există nicăieri în altă parte. E o amprentă unică, o creație unică și sincretică, o creație genială născută din geniul tuturor oamenilor care au trăit pe această peninsulă de mii de ani. E geniul pământului. E un pământ minunat, avem resurse geografice, naturale extraordinare, munți minunați. Uită-te la geografia României, e incredibilă, aveți de toate. Și la fel este și în Bulgaria. În Peninsula Balcanică avem paradisul pe pământ. Ei bine, ce o să facem cu el de acum încolo? Știm ce am făcut cu el, dar cum o să onorăm acest paradis, toți oamenii care trecut pe aici, moștenirea lor, mâncarea, muzica, textilele pe care le-am creat, poveștile ce ni le-am spus, ni le-am cântat și scris? Pământul cântă, încă e viu. În multe părți ale Europei aceste lucruri au murit din cauza industrializării excesive. Dar ceva în Balcani e încă în viață, în ciuda durerii, și trebuie să lucrăm cu asta, să facem tot ce putem mai bine cu aceste resurse. Așa că da, cred că există un spirit al Balcanilor, cu siguranță.
Te interesează în continuare literatura care vine dinspre Europa de Est, din Balcani, ai acces la traduceri, citești în limbile originale?
Sigur. Citesc tot ce pot, în ce limbă pot. E atât de mult, se publică foarte mult. Trebuie să recuperez autorii români, de exemplu. Nu ne cunoaștem între noi, nu ne cunoaștem moștenirile și contribuțiile. Mă interesează tot ce vine din Balcani. Eu locuiesc aproape de natură și mă interesează cărțile care sunt scrise în afara orașelor. Nu prea mai citesc cărți urbane pentru că simt că mă epuizează, am obosit să citesc despre cultura urbană, cărți scrise de autori care trăiesc în orașe. Caut ceva care să deschidă noi orizonturi pentru mine. Sunt foarte interesată de animale și plante, datorită cercetării pentru viitoarea mea carte. Așa că una dintre problemele pe care le avem, nu doar în Balcani, în Estul Europei, ci în general, în literatura europeană, e că mare parte din scrisul nostru e foarte urban și foarte intelectualizat. Asta e tradiția noastră. Nu mai avem nevoie de produse intelectualizate. Avem nevoie de altceva, de ceva mult mai radical pentru timpurile radicale pe care le trăim.
Pare că ai multe în comun cu ecofeminismul. Resimți conexiunea asta?
Sigur. Nu îmi pun nici o etichetă, dar trăiesc și scriu ca o ecofeministă. Ecofeminismul înseamnă să onorezi viața și legile naturale ale mamei noastre Pământ. Să trăiești în armonie cu asta. E destul de simplu. Nu trebuie neapărat să fii militantă, poți fi o feministă blândă, pentru că, de fapt, puterea iubirii e cea mai mare putere dintre toate.
Pentru că la început ai menționat această idee a ciclurilor, în relație cu scrisul, sunt curioasă, în care ciclu ești acum? Care sunt interesele tale de acum, la ce scrii, la ce vrei să scrii?
Abia am terminat de scris prima mea carte plasată în Scoția. E o altă carte ecofeministă. Numesc ecologie umană ce fac acum. Cred că Frontiera și To the Lake sunt cărți despre geografia umană, nu cărți de călătorie. Elixir și Anima sunt două cărți despre ecologia umană. Ele au încheiat cvartetul, iar acum tocmai am terminat de scris cartea asta care e plasată în zona în care locuiesc, în Scoția. E despre oameni și mediul în care trăiesc și despre cum naibii o să trăim de acum încolo. Ce am făcut? Cine suntem și cum mergem mai departe? Asta explorează cartea, zona de highlands, pentru că acolo trăiesc. Din nou, va fi despre dealuri și râuri.