Daca o sa va spun, o sa ziceti ca Enticlopedia a pierdut orice urma de decenta si s-a apucat sa toarne baliverne pe gitul stimabililor cititori. Putina incredere va rog sa-i acordati.
Asadar, domnii germani puteau sa iasa in voie, jucau fotbal, tenis, biliard, mergeau la picnic, scoteau un saptaminal („Die Baracke“), puneau in scena piese de teatru, citeau cite ceva din biblioteca de 3.000 de volume sau ii invatau pe localnici cum se coace piinea, cum se sareaza carnea de porc sau cum se fac exercitiile de gimnastica. Insa cel mai mult le placea sa-si umple timpul cu indeletniciri muzicale. La Bando existau: trei orchestre simfonice, un ansamblu de alamuri, un grup de muzica de camera si altul de mandoline. La 1 iunie 1918, in sala polivalenta din baraca numarul unu, cu instrumente facute manual, cu solisti si cor exclusiv masculin („un adevarat mister al muzicologiei“, zice Michel Wasserman), s-a auzit pentru prima data in Japonia Simfonia a 9-a a lui Beethoven. De-atunci, lagarul cu cele mai prietenoase conditii din istoria razboaielor dintotdeauna s-a inchis, fostii prizonieri ba au ramas si au deschis patiserii, ba au plecat si au infiintat Asociatia fostilor detinuti. Lui Beethoven i-a placut insa cel mai mult in Japonia.
Dupa ce dirijorul Joseph Rosenstock a devenit directorul Orchestrei radio nipone, interpretarea Simfoniei a 9-a in ultimele zile ale fiecarui an a devenit un obicei care s-a pastrat pina azi. Daca secolul XX ar fi invatat lectia predata atit de elegant de colonelul Matsue si mustata lui, probabil ca secolul XXI ar fi fost muzical. Sau, daca nu, n-ar mai fi fost deloc.