Tot asa cum exista regizori – Pippo Delbono, Rodrigo Garcia, Romeo Castellucci – in spectacolele carora resursele corporale sint fundamentele esteticii pe care o dezvolta.
Corpul are un potential dramatic care trebuie perceput unitar, tocmai pentru ca este o componenta la fel de importanta ca orice alt element din asamblarea montarii. Avem, in structura textului, doua straturi de corporalitate: macro-corpul dramaturgic – adica textul inteles ca un corp care poate fi fragmentat si reconstruit – si micro-corpurile dramaturgice – adica personajele percepute ca actanti ai unor tensiuni corporale, ca semnificatori de corp care isi problematizeaza raporturile. Si avem, apoi, articularea, organizarea acestor straturi de corporalitate in spectacol, conceput ca un mediu dramatic corporal, in sensul in care prezenta corpurilor nu este data ca atare, ci devine trambulina reflectiilor asupra unor frictiuni relationale dincolo de cuvinte. In montarile romanesti, cu foarte putine exceptii – Radu Afrim, Gianina Carbunariu, Radu Apostol –, lipseste o cercetare sustinuta a continutului de corporalitate activa la nivelul unei gindiri-prin-corpo-drama.
Disidenta din politica frumosului hipermediatizat
Pippo Delbono (prezent la Sibiu in cadrul Festivalului International de Teatru 2008 si la Bucuresti in cadrul Festivalului UTE 2008) este unul dintre creatorii de teatru pentru care corpul constituie sursa celor mai acute spatii de contradictii. Delbono investigheaza corpurile unei umanitati periclitate, careia suferinta intensa i-a amortizat starea de victimizare, iar devierea de la o anumita norma, de la un anumit prototip i-a consacrat disidenta din politica frumosului hipermediatizat. Intr-o lume in care pe toate plasmele curg catifelari si hidratari ca intr-o ecranare globala a celei mai perfecte dintre perfectiunile posibile, a celei mai atroce frumuseti, Delbono sfideaza societatea aparitiilor ridicate la rang de unice modele. Delbono iese din teatru si cauta corpuri in spitale de psihiatrie, in strada, in locuri in care trupul este dezinhibat, exploziv, sublim in diformitatea lui, poe-tic prin neputinta lui structurala, nici o secunda, autocompatimitoare. In Minciuna, regizorul cerceteaza o sfera corporala in care ard extrema vulnerabilitate si forta violenta, oamenii care regreseaza la stadiul primar si oamenii-matrix, in negru complet, fara expresie faciala, inghetati intr-o postumanitate terifianta. Un sirag de perle “imbraca” un corp de o inocenta bulversanta, corpul celui care sufera de sindromul Down. Greutatea se sprijina de pe un cot pe altul ca si cum o intreaga lume, in agonie, si-ar cauta un punct de echilibru, o secunda de tacere. Gianluca Ballare, gol, se plimba pe scena. Un copil mare, deopotriva trist si luminos, se asaza pe vine si priveste viitorul postuman din proximitatea lui. In finalul spectacolului doua corpuri contradictorii se tin de mina. Pippo Delbono se dezbraca si-l ia de mina pe Bobo, surdomutul internat 40 de ani intr-un azil. Un corp masiv, gol, si un corp tasat, imbracat in frac, prind, in inclestarea miinilor lor, o lume care-si recistiga, prin nuditate, autenticitatea originara.
Dramaticitatea miscarii
Pe coperta cartii Le corps de l’acteur, un volum de interviuri cu Pippo Delbono, aparut la Les Solitaires Intempestifs in 2004, Bobo si Gianluca, costumati in clovni, se tin de mina. Aceasta ipostaza a unei legaturi organice intre particule de fizicalitate total disjuncte se instituie ca vector corporal in spectacolele lui Delbono. Fata alungita a lui Bobo, cu coif pe cap, si fata rotunda a lui Gianluca, cu machiaj scurs, privesc in gol. Doua corpuri atit de diferite devin unul si acelasi corp.
Forta lor vine din substanta contradictiei: “Forta se naste din oprirea brutala a unei miscari care creeaza un moment de suspensie inainte ca gestul sa ia o alta directie. Este baza oricarui principiu dramatic. Dramatic inseamna felul in care aceste miscari, inlantuirea lor, rupturile si mai ales energia care le locuieste ii dau actorului posibilitatea de a crea o legatura cu publicul, un tip de atentie partajata. A lucra asupra propriului corp, a-l hrani cu experiente, a izola energiile pentru a-l intelege mai bine permite existenta unei dramaticitati a miscarii” (Le corps de l’acteur).
Pe Delbono nu-l preocupa elaborarea unei arhitecturi corporale perfecte.
Corpul eviscerat de virtuozitate, un corp anti politica gratiosului si stilizarii, demarcat de marcile frumusetii institutionalizate scenic reprezinta una dintre cele mai mari provocari ale dramaticii corpului cu care lucreaza regizorul. “Nu ma intereseaza miscarile dragute”, afirma Delbono in aceeasi carte, inrudindu-se ca mentalitate corporala cu coregraful si performerul Jerome Bel. Corpul gol al unei femeii supraponderale, folosit de Bel in Jerome Bel, intra in acelasi registru de corporalitate pe care il propune si Delbono.
In mady-baby.edu, regizat de Gianina Carbunariu la Teatrul Foarte Mic, corpul descompus, imbucatatit in montajul video intra in coliziune cu trupul de gimnasta performanta pe care Madalina Ghitescu il expune. Doua niveluri de corporalitate se intersecteaza pentru a se deconstrui unul pe celalalt.
In Omul perna, conceput de Radu Afrim la Teatrul “Maria Filotti” din Braila, corpurile sint strivite de cenzura fictiunii si zvicnesc continuu pentru a se elibera. Afrim recurge la imaginea unui corp cu multiple capete si picioare, care se stringe si se dezmembreaza continuu. Pustii-fictiuni intregesc corpul protagonistului creator de povesti macabre, de corpuri rejectate.
In With a Little Help from My Friends, creat de Radu Apostol la Teatrul “Vasile Alecsandri” din Iasi, exista o vulnerabila tesatura de corpuri adolescentine care, exact ca in Ken Park, se topesc unele in altele.