Celalalt tip pe care vi-l propun spre lectura este Joseph Stiglitz, premiat cu Nobel, dusman taios al politicii Greenspan, sustinator al lui Obama inca de la inceputurile acestuia in politica si, inexplicabil (sau rusinos de explicabil daca intram in culisele neplacute ale unui mit asa frumos), marele absent din mareata echipa a noului presedinte american unde au avut loc nume importante precum Summers sau Paul Volcker (acesta din urma, predecesorul lui Greenspan la Fed, cu adevarat o figura luminoasa, un domn care a avut curajul sa ia cele mai nepopulare masuri si sa puna pe linie de plutire economia americana la inceputul anilor ‘80).
Era turbulentelor este o carte de memorialistica si incepe molcom cu un Greenspan copil care ramasese cu un reflex ciudat imprimat de criza din ‘30 (s-a nascut in 1926): se uita tot timpul in pamint pentru ca spera sa gaseasca ceva maruntis pierdut de adulti prin nisipul plajei. Mai tirziu, a facut conservatorul si a studiat pianul, clarinetul si compozitia. A ajuns la bursa, economie si studiul acesteia datorita familiei si citorva carti importante semnate de mari brokeri ai momentului. In timpul acelor studii se petrece ceva important: intilnirea cu teoriile lui Keynes, probabil cel mai mare ginditor in economie din secolul XX. Desi in jur toata lumea se arata incintata de solutiile englezului, Greenspan ramine impasibil – Keynes era unul dintre marii promotori ai interventionismului si blama filosofia pietelor lasate sa se reglementeze singure. Am gasit doi vinovati in marturiile lui Greenspan: jazzul si matematica (mai ales in zonele sale de statistica). Tinarul Alan era un tip care se concentra pe partitura sa si pe instrumentul sau, cum singur marturiseste: “aveam mentalitatea instrumentistului de acompaniament”. Primele lecturi aplicate sint titluri precum Zacamintele de cupru din Chile. Dupa alte zeci de pagini, realizam ca Greenspan inventase un soi de computer umanoid: facea predictii urmarind cu o rabdare inumana mersul marfurilor, tranzactiilor etc. Asa isi va pune de altfel si bazele afacerii care avea sa prospere, industria descoperind utilitatea unor astfel de informatii. Matematica vagoanelor de cereale il propulseaza in rindul celor mai respectati profesionisti din bransa. Dar in lumea mare ajunge tot pe cale politica, din postura de tinar consilier in campania presedintelui Nixon. Dupa inca 10 ani ajungea presedinte la Fed.
Era turbulentelor – o istorie neconventionala extrem de utila
Greenspan e un tip de salon, il recunosti de la o posta. E de-o inteligenta feroce, are raspuns pentru orice si o idee fixa: pietele trebuie lasate libere ca pasarea cerului, altfel nu vom ajunge nicaieri. Cartea a fost publicata in 2007 cind deja se intrevedeau semnele unei crize enorme din cauza regimului subprime in Statele Unite. Nici in ultima clipa Greenspan nu renunta la filosofia sa favorita. Cind se ia o decizie importanta exista o gluma care s-o amelioreze, atunci cind e povestita la un pahar de whisky foarte scump. Acesta e algoritmul. Iata cum e relatata o decizie a lui Nixon din 1971: “Seara aceea a ramas memorabila pentru mine, din doua motive: in primul rind, ca sa-si anunte noua politica, Nixon a scos din program Bonanza, serialul de western preferat al Americii si unul pe care eu il urmaream cu nespusa placere; si, in al doilea rind, pentru ca m-am aplecat sa iau ceva de pe jos si m-am intepenit de spate. Sase saptamini a trebuit sa zac in pat. Pina in ziua de azi, imi place sa cred ca politica lui de control al preturilor si salariilor mi-a venit atunci de hac”.
Realizezi ca Greenspan e un extraterestru, un tip de fier lipit de tot ce inseamna putere si cam atit, dupa un episod descris frugal – de apreciat e ca nu a fost evitat – despre evaluarea pe care un anume Charles Keating i-a cerut-o lui Greenspan (pe vremea cind acesta era consultant privat) pentru Lincoln Savings. Mai tirziu, Keating avea sa provoace o catastrofa, miscarile initiate de acesta fiind de fapt o imensa frauda. Cinci senatori au avut legaturi suspecte cu Keating. Printre ei se afla, surpriza, un anume John McCain care a declarat cind a fost audiat ca a stat linistit gratie evaluarii executate de Greenspan. Contribuabilul american a platit 3,5 miliarde de dolari. Greenspan a platit cu o pagina de scuze in memorii. Dupa inca o pagina am trecut deja la alt episod…
Cea mai fioroasa sintagma a cartii, pe care Greenspan o enunta senin de la inaltimea functiilor sale trecute si din spatele unei virste respectabile, este “distrugerea creatoare”, cea care intervine ciclic, cind se schimba tehnologii, stiluri de viata, cind milioane de oameni ramin pe dinafara si trebuie sa se adapteze unor noi realitati. Greenspan are o fraza si pentru asta: “concurenta si asumarea riscurilor provoaca stres, pe care majoritatea oamenilor tind sa-l evite”. In felul acesta spusa, nelinistea profund umana in fata nesigurantei pare o stare vinovata. Finantistul o arunca si pe umerii mostenirii culturale de un anumit tip care a promovat dispretul fata de bogatie. Isi cultiva in acelasi timp o opacitate intelept-batrineasca. Nu am putut sa inteleg cum de nu are nici un moment de cumpana, cum de vorbeste asa de senin despre distrugerea creatoare si ciclurile “normale” care implica recesiune, desi tot el, in aceleasi memorii care se intind peste mai bine de 70 de ani si peste 500 de pagini, enumera nenumarate fraude, greseli de politica fiscala si multe altele care nu mai au nici o legatura cu piata auto-regulatoare sau “mina invizibila” a lui Adam Smith. E misterul cartii asteia, e motivul pentru care unii o vor gasi fascinanta, iar altii extrem de enervanta. Era turbulentelor ramine insa o istorie neconventionala extrem de utila, cu scene de neuitat si episoade care te lasa masca. Salvarea LTCM, de exemplu, un fond cu capital protejat (rezervat investitorilor foarte bogati, fonduri de hedging), condus printre altii si de doi laureati cu Nobel, a fost salvat de Fed-ul newyorkez de la colaps dupa ce a reusit sa se imprumute cam cu 35 de dolari pentru fiecare dolar existent. Lectia lui Greenspan, in interpretarea mea: daca nu-i ajutam pe cei bogati, se alege praful de saraci.
Stiglitz este un maestru al expunerii faptelor
Stiglitz e preocupat in Mecanismele globalizarii de politicile FMI si ale Bancii Mondiale si mai ales de felul in care acestea trebuie sa se revizuiasca pentru a putea oferi cu adevarat sanse tarilor din lumea a treia sau acelora in curs de dezvoltare. Analiza nu vine doar in calitate de expert, ci si de insider: “Cind am venit la Banca Mondiala, am fost uimit de ceea ce am vazut: Banca si, chiar mai mult, FMI promovau strategii economice conservatoare (de exemplu, privatizarea asistentei sociale) care erau exact opusul lucrurilor pentru care luptasem la Casa Alba. Ba chiar mai grav, utilizau modele pe care cercetarile mele teoretice se straduiau sa le discrediteze. (Desigur, am fost si mai socat atunci cind am aflat ca aceste strategii erau sustinute chiar de Trezoreria administratiei Clinton) “. Stiglitz are o privire scrutatoare, este un maestru al expunerii faptelor, fara mari floricele retorice. Este iubitorul contrastelor, ii place sa descrie India in mizerie si India supertehnologizata, aflate in coabitare nefireasca si totusi posibila.
Observa la rece ca trecerea treptata la eliberarea pietelor a tarilor asiatice, de la Coreea la China, a fost solutia cea mai buna, ca acolo unde a existat interventie guvernamentala si strategie (Brazilia, de exemplu) a existat si crestere economica sustinuta. Si, lucru care ne priveste pe toti, critica foarte dur felul in care FMI si-a implementat politicile in tarile fostului bloc sovietic. Liberalizarea brutala a pietelor din Ucraina sau Rusia (pe care Greenspan o aproba) a dus la adevarate dezastre din care cetatenii de rind si-au revenit cu greu. Stiglitz nu se fereste de confruntarea cu astfel de cazuri dificile. Mai mult, cartea sa reprezinta o adevarata agenda perfecta a istoriei recente, o colectie de date extrem de importante si explicatiile economice ale unor reactii sociale. Cum de-a devenit atita lume antiglobalista dintr-odata, unde e justificata furia si unde e simpla propaganda, aici sta meritul lui Stiglitz. Limitele lui vin dintr-o credinta oarba, putem sa-i zicem si keynesiana, in puterea si intelepciunea “regulatorului” care nu intotdeauna se arata ca un despot asiatic luminat. Cum n-o sa avem vreodata sansa sa-i vedem la o masa discutind rece si aplicat pe Greenspan si Stiglitz, e bine sa-i punem macar pe acelasi raft si sa facem putina meditatie economico-filosofica. Nu strica nimanui, mai ales in vremuri de criza.
Alan Greenspan, Era turbulentelor. Aventuri intr-o lume noua,
traducere de Smaranda Nistor, Editura Publica, 2008
Joseph E. Stiglitz, Mecanismele Globalizarii,
traducere de Miruna Andriescu,
colectia “Economie si societate”,
Editura Polirom, 2008