Avantajele alcoolismului: Povestea unui copil. In clipa in care se intorcea clatinindu-se dintr-una din acele calatorii ale ei in lumea de afara, de obicei era atit de imbibata cu bautura ca, imediat ce beai din laptele ei, te lua cu ameteala. Nu ma refer la mine, fireste. De regula, eu zaceam esuat undeva pe linga vreun perete, blestemindu-mi zilele, in timp ce restul fratilor mei sorbeau si-si plimbau cu nesat prin gitlej chestia aia cu gust minunat pe care ea o adusese acasa, chestie care ar fi luat foc la cea mai mica scinteie. Si totusi bautura avea acelasi efect asupra fratilor si surorilor mele ca si asupra mamei si acestia atipeau rind pe rind, iar mameloanele le alunecau incet din gurile cu gingisoare rozalii. In acel moment, fireste, alcoolul fusese deja absorbit de organismul lui Flo, iar laptele se limpezea iar. Asa ca nu trebuia decit sa ma catar peste sirurile de sugari beti ce motaiau si sa ma plimb de la un sfirc la altul, golindu-le pina la ultima picatura. Nu era niciodata indeajuns. Insa a contat, pentru ca in felul asta am reusit sa supravietuiesc, chiar daca la mustata.
Nu mai trebuie sa ma aplec peste marginea prapastiei reprezentate de nasterea mea pentru a da de mama. Acum pot sa stau culcat pe spate pe stratul placut de confetti, cu piciorusele mele rozalii si dragalase intinse in aer deasupra mea, si sa ma uit la trupul ei rotofei. Si fac asta foarte des. Si totusi, imaginea pe care am pastrat-o despre mama in aceste momente, in afara de gabaritul ei enorm, e doar o ceata informa. Mijesc bine ochii, imi scot telescopul, focalizez si iar focalizez – si tot nu reusesc sa deslusesc aproape nimic. Cind ma gindesc la aceasta perioada petrecuta alaturi de mama, nu-mi vin in minte decit cuvinte. Ma concentrez atit de tare ca mai am un pic si lesin, dar tot nu reusesc sa pescuiesc nimic din oceanul amintirii decit o forma fara contur si cuvintele prea putine tite – asta si un miros greu de rumegus-si-bere, ca intr-o spelunca ordinara.
Nu mi-a fost dat sa ma plimb prea mult prin asa-numita lume reala, insa am calatorit foarte mult mental, indreptindu-mi gindurile ba intr-o directie, ba intr-alta. Odata, intr-una din aceste calatorii, am intilnit un barbat intr-un bar, care mi-a povestit o istorie despre cum era el copil in Berlin, in Germania, chiar la sfirsitul razboiului. Adica al celui de-al Doilea Razboi Mondial. Intregul oras fusese spulberat de bombe, asa ca aducea destul de mult cu felul in care va arata Scollay Square mai tirziu in aceasta poveste, si era iarna si frig si nu gaseai nimic de mincare. In casa lui, sau in ce mai ramasese din ea, era foarte intuneric si frig, asa ca acest baietas isi petrecea cea mai mare parte a timpului stind in fund pe trotuar, la adapostul unui perete luminat de soare, unde era un pic mai cald. Statea acolo ore intregi in fiecare zi si visa la mincare. Strada din fata casei avea o gaura mare in mijloc, acolo unde cazuse bomba. Oamenii o acoperisera partial, insa tot nu fusese astupata de tot si, intr-o zi, din capatul strazii s-a apropiat un camion incarcat cu carbuni. Soferul n-a observat craterul la timp si camionul a intrat frontal in el, zdrang. A fost o zdruncinatura cumplita si din camion au cazut o groaza de carbuni. Insa masina nu s-a oprit. A mers mai departe si a dat coltul si, pret de o clipa, strada goala si luminata de soare a ramas presarata cu o dira de carbuni. O bucatica dintr-un carbune se rostogolise pina la piciorul baiatului. Si apoi, brusc, ca la un semn, usile s-au dat de perete si pe strada au navalit din toate directiile femei si barbati, mai cu seama femei. Baietelul s-a uitat uimit cum acestea incep sa insface bucatile de carbune, sa le adune grabite si chiar sa se bata pentru ele. A pus piciorul pe bucatica de carbune ce zacea pe pamint linga el si, mai tirziu, cind toata lumea s-a intors la ea acasa, si-a strecurat-o in buzunar. Din comportamentul femeilor, a inteles ca era un lucru foarte pretios, desi nu avea nici cea mai mica idee la ce anume folosea. Apoi a dat coltul, a scos carbunele din buzunar si a dat sa-l manince.
In Africa, in timpul perioadelor de foamete, copiii hamesiti maninca tarina. Daca ti-e suficient de foame, maninci orice. Chiar daca nu-ti hraneste trupul, simpla actiune de a mesteca si de a inghiti ceva iti hraneste visele. Iar visele legate de mincare sint ca oricare alte vise – poti supravietui cu ele, pina la moarte.
In subsolul librariei unde traiam noi nu era nici un carbune si nici tarina adevarata. Era mult praf, insa nu poti sa maninci praf. Ti se lipeste de cerul gurii si e imposibil de inghitit. Pe de alta parte, hirtia, am descoperit destul de timpuriu in viata, are o consistenta minunata si, in unele cazuri, chiar si un gust placut. Poti sa mesteci o bucata zdravana de hirtie ore intregi daca vrei, ca pe guma. Impins intr-un colt de fratii si surorile mele cu muschi, incercind sa-mi trec cumva timpul cit ma straduiam sa-mi umplu golul si sa-mi potolesc chioraielile pintecelui imaginindu-mi festinuri uriase, m-am apucat sa mestec bucatelele de confetti de la picioarele mele.
Desi ma aflam in perioada tirzie a prunciei, cred ca ar fi corect sa afirm ca acest moment a insemnat pentru mine inceputul sfirsitului. Ca multe lucruri ce incep prin a fi mici placeri ilicite, mestecatul hirtiei a devenit curind un obicei cu propriile lui tabieturi, care a devenit apoi dependenta, o foame mortala ce-mi oferea o satisfactie atit de incintatoare ca adeseori sovaiam sa ma napustesc asupra primului mamelon liber. In loc de asta, preferam sa stau acolo, rumegind pina cind cocolosul din gura mi se inmuia si se transforma intr-o pasta cu gust placut pe care mi-o puteam plimba si lipi de cerul gurii sau pe care o puteam preschimba cu ajutorul limbii in forme interesante, pe care sa le inghit fara probleme. Din nefericire, hirtia mestecata imi lasa un strat lipicios in gura si pe limba, ce se dizolva de abia peste citeva ore si ma facea sa plescai din buze intr-un mod nu tocmai agreabil.
Am inceput incetisor, azi mestecind un pic, miine un pic, dar la scurt timp devenisem deja total dependent si, in doar citeva zile, reusisem sa bag la ghiozdan atit de mult din patul comun, ca ici si colo se vedea betonul peretelui din spate. Asta a provocat niste frictiuni deloc neglijabile intre mine si ceilalti si a facut chiar sa fiu zvintat rau in bataie de vreo citeva ori, insa n-am lasat acest lucru sa ma opreasca. Pot sa fiu foarte hotarit cind imi pun ceva in minte.
In cele din urma, pentru a pune capat nebuniei, mama a trebuit sa se duca si sa mai aduca, tiriindu-le dupa ea, alte citeva pagini din Cartea cu C. Eram destul de maricei deja, asa ca ne-am alaturat si noi in aventura sfisierii foilor. Chitaind de incintare, am sfisiat si am facut totul bucati cu o placere dementa. Nimic nu ajuta mai mult la nasterea unui sentiment de adinca si calda tovarasie decit procesul distrugerii si, pret de citeva clipe, acolo, in acel heirup salbatic, ne-am simtit efectiv ca o familie mare si fericita. Cind ma pune cineva sa-i povestesc ceva din copilaria mea, asta e episodul despre care vorbesc, pur si simplu pentru a arata ca eram niste fiinte cit se poate de normale.