Seriosul e atit de bine modelat si corporalizat incit lasa sa se instaleze subtil consternarea. Nimic din comicul conjunctural nu e jucat ca atare. Burlescul are in spate un mall cu produse serioase. In dialogul cu Claude Bonnefoy, Intre viata si vis (Humanitas, Bucuresti, 1999), Eugene Ionesco isi defineste in felul urmator dramateca: „Scriu teatru pentru a exprima sentimentul de mirare, de stupefactie. Cum se face ca ne intelegem intre noi? Faptul ca ne intelegem, asta nu mai inteleg eu. Personajele din Cintareata cheala vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca sa critic banalitatea am scris aceasta piesa. Ceea ce spuneau ele mi se parea uimitor si extraordinar in cel mai inalt grad”. Aceasta senzatie de stupefactie continua este accentuata in montarea franceza. Domnul si doamna Martin descopera ca traiesc de o viata in acelasi apartament cu o inocenta consternanta. Ca si cum doi copii gasesc cind scormonesc in pamint o cutie cu monede vechi. Totul se bazeaza pe efectul de suspans si pe revelarea unui adevar care pare perfect cunoscut, dar care, in context, induce maxima uimire.
Absurdul devine o structura de surpriza si de surprindere. Nici o secunda actorii nu joaca un absurd de suprafata. Descind in miezul situatiilor si se agata de coloana vertebrala a unei normalitati care, incet, incet, isi pierde osatura. Important in montarea franceza este felul in care se etajeaza absurdul. Felul in care sint interceptati senzorii lui care iradiaza din interiorul celor mai aparent nesemnificative conversatii. Si, de fapt, aici e si toata inteligenta jocului. Jocul inteles ca strategie a montarii – regia aproape inexistenta a lui Nicolas Bataille este impecabila – si jocul parcelat pe pielea fiecarui actor in parte. Mimica actorilor, figura impietrita sau grimasele sint semne care convertesc fiecare expresie faciala in topica de filtrare a cliseelor absurde. Se ajunge la absurdrama prin craparea treptata a pojghitei altercatiilor firesti intr-un cuplu, prin recoltarea unei interpretari cit mai pe bune. Nu se porneste din conventia data de absurd-rama. Actorii nu supraliciteaza si nu dau niciodata senzatia ca ceea ce joaca este dinainte absurd. Isi pliaza atit de bine reactiile pe specificul deconcertant al situatiei date incit nimic nu pare anormal.
Efectul absurdului este uluitor pentru ca vine dintr-o acumulare de detalii perfect motivate intr-un cuplu ajuns la o anumita virsta. Esti plicitisit, esti furios, dar si extrem de afectuos.
Cintareata cheala, in regia lui Nicolas Bataille, se joaca de 50 de ani. Si, credeti-ma pe cuvint, e un spectacol bibelou, neprafuit, interpretat cu eleganta si stil. Meritul acestui regizor tine de doua calitati indispensabile in teatru: intuitie si valoare. Cind nimeni nu-l monta pe Ionesco, regizorul francez a facut pariul cu simburele inovatiei textuale. Ce spune Bataille despre teatrul lui Ionesco poate fi transferat spectacolului sau: „Ionesco a aruncat o petarda in teatrul anilor ’50. A trecut o jumatate de secol si opera lui ramine la fel de obraznica, de moderna, de proaspata ca la primele reprezentatii”.