Mi-a fost necaz ca refuza, l-am acuzat de lenevie, i-am reprosat toate glafurile cazute si dozele de curent astupate cu mortar, l-am facut cirpaci incapabil sa tencuiasca vreo casa, ca pina atunci lucrase doar la IGO, unde, se stie, “nu trebuie carte multa, ci sa fii prost si bun de munca” si multe altele, cu nadejdea secreta ca, enervindu-se, va accepta provocarea. N-a acceptat-o, dar nici nu s-a suparat pe mine.
Tot in 1985, iarna, ma imprietenisem cu “Nasu”, responsabil de cinematograf local. Prin mijloace de el stiute, iar de noi banuite, “Nasu” obtinea filme “de colectie” (cum le spune azi), rulate cu sala arhiplina (nici la Titanic n-a fost atita lume cit la Anna celor 1000 de zile). Tocmai eram in lucrari la casa cind, o saptamina intreaga, a proiectat Ultimul vals, filmul concertului The Band in care apar o serie de nume celebre ale show-rock-ului. Nu vazusem pelicula prin ‘77-’78, atunci cind rulase oficial, eram soldatul patriei, nu al ciinelui! Acum, in ‘85, am lasat balta tencuiala si-am intrat la fiecare spectacol. Ba, datorita prieteniei mentionate, am cuplat magnetofonul la statia de amplificare, inregistrind coloana sonora. Si inca: de mai multe ori, noaptea, cind nu erau spectatori destui, l-am convins pe “Nasu” sa ne lase, pe cei citiva nebuni ai orasului agro-industrial de 15.000 de locuitori, sa vedem filmul de care nu ne mai saturam. La acele spectacole de noapte foarte tirzie veneau si niste tipi a caror legatura cu rockul nu era deloc vizibila. Altul era motivul prezentei, n-o sa-l amanuntesc aci…
Sigur, tot spectacolul era un vis frumos ce ne scotea din realitatea acelei vremi stupide. Nu stiu ce-mi placea mai mult: muzica, atmosfera, Lawrence Ferlinghetti, Joni Mitchell, ce spuneau cei cinci din The Band in interviul diriguit de Martin Scorsese… Multa vreme mi-a dat de gindit marturisirea lui Rick Danko, basistul, care exprima teama de scena resimtita la fiecare concert. De fapt, de drept si din plin vorbea despre trac, stare proprie oricarui artist autentic la fiecare aparitie publica. Daca tracul dispare, probabil ca artistul respectiv a pierdut ingenuitatea ce-l face valabil si autentic. Arta asumata ca profesiune usuca originalitatea, “meseriasul” stie si aplica trucuri, cauta succesul, nu adevarul, scrie, cinta sau picteaza lipsit de naturaletea ce straluceste la inceputuri.
Revazind filmul cu The Band, am dat de-o remarca a lui Robbie Robertson, in care apreciaza ca viata de turneu este extenuanta, ba chiar mortala. Exemple destule: Otis, Jimi, Janis, Buddy Holly etc. Robertson trage un fel de linie si constata ca si-au luat partea lor din viata asta, nu e bine sa forteze norocul! Intelegem ca de-aia renunta The Band la turnee, la nebunia rock’n’roll. Ceea ce presupune un individ constient ca-i doar simplu om, nimic altceva.
Sau poate banii cistigati ii permiteau “sa nu mai dea din miini”, cum zicea nea Gogu?