Scherchen si-a dirijat versiunea sa in premiera la Lugano, la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii Elvetiene Italiene, la 14 mai 1965, cu un an inaintea mortii, si avea sa o mai interpreteze de doua ori, la Toronto si apoi la Paris. O istorie a pasiunii sale pentru capodopera lui Bach figureaza in notele lui Rene Tremine, ce insotesc discul compact al companiei Tahra (TAH 108-109), marturie a concertului si a repetitiei ce l-a precedat, cu Orchestra de camera CBC din Toronto, in decembrie 1965. Tot acolo apar, in traducerea fiicei dirijorului, Myriam Scherchen, si citeva note de concert puse pe hirtie in ajunul unei interpretari a Artei fugii la Zurich, in martie 1935; o captatio benevolentiae putin cunoscuta, din care va redau citeva extrase.
„Confruntat cu executarea Artei fugii, trebuie, in primul rind, sa-ti pui intrebarea urmatoare: ce importanta capata pentru ascultatorul unui concert o opera considerata de cunoscatori o culme a muzicii si a pedagogiei compozitiei? In fapt, ascultatorul este obisnuit sa ia ca scara de valori emotiile suscitate in el de o opera, placerea estetica procurata de un concert. Si are dreptate, dat fiind ca reactiile lui personale arata efectele operei. Daca ramine atasat unei stari pure de excitare sau daca la placerea ascultarii operei vine sa se adauge perceptia frumusetii formei ei, imbogatita de placerea pe care o procura cunoasterea legilor compozitiei si a elementelor care sint la originea ei, depinde de gradul de cultura al ascultatorului.
O muzica lipsita de forta emotiva, care nu procura nici placere estetica, nici clarificare spirituala, poate, desigur, sa intereseze omul de meserie, dar pentru ascultatorul obisnuit nu are sens. […] Sa ascultam cum Bach face sa se nasca in a sa Arta a fugii toate formele posibile, pornind de la un singur nucleu original, dindu-le o viata noua din ce in ce mai complexa, facindu-le sa se dezvolte separat, sa contrasteze una in raport cu alta, pentru a le uni in cele din urma intr-un ansamblu de cea mai mare frumusete. In acest stadiu, chestiunea justificarii interpretarii acestei opere isi pierde ratiunea si ascultatorul este sub influenta emotiilor cum nu a mai fost vreodata, a unei placeri estetice necunoscute, a unei linisti interioare intelectuale nebanuite.
Cu cit actiunea unei opere de arta este mai pura si mai puternica, cu atit mai mult ea este bazata pe legi esentiale si generale. […] Forma fugii este si ea una dintre creatiile esentiale ale spiritului uman care opune tema si contrapunctul, legea generala si individul unic. Si la fel ca si legea ce se ridica deasupra individului care i se opune, i se supune, o accepta si o simte actionind asupra lui, contrapunctele se opun fundamental temei, i se adapteaza, o urmeaza cu entuziasm si incearca sa-i capteze forta pozitiva.
Problema omului european, care se straduie sa concilieze si sa armonizeze legea generala ce leaga indivizii si nazuintele lor personale, dorinta lor de a modela formele si aspiratia lor la suferinta si fericire, se reflecta in structura fugii si isi gaseste transcriptia spirituala ideala in Arta fugii a lui Bach.
In acelasi fel in care aceasta lege este capabila sa actioneze in modurile cele mai diverse, chiar daca e intotdeauna recognoscibila in forma sa de baza determinanta, tot asa tema fugilor se modifica in aparitiile ei, in forta ei expresiva si maniera de a actiona. Si chiar atunci cind aceste modificari ale temei se manifesta ca variatiuni ale tempoului, valori ritmice noi, transpuneri melodice sau combinatii armonice diferite, nucleul tematic ramine neschimbat si isi mentine, in calitatea sa de lege, puterea de semnificatie. La aceasta tema se opun contrapunctele, vocile opuse temei, ca si cum ar fi vorba de sentimente personale, egocentrice, care merg de la rugaciune la obstinatie, de la afirmatie la negatie. Si chiar daca adesea avem impresia ca una dintre aceste voci opuse reuseste sa dea un sens nou temei si sa adapteze Legea la fantezia ei proprie, la capatul fiecarei fugi tema este totusi aceea care sfirseste prin a se impune in modul cel mai puternic si grandios, ridicind din nou Legea deasupra scurtei prezente terestre a individului, facuta din fericire si suferinta. […]
Aceasta armonie intre o existenta supraindividuala si existenta particulara, intre Lege si personalitate, se gaseste la fundatia intregii Arte a fugii de Bach. Aceasta armonie este, de asemenea, factorul determinant care, prin vehementa sa, bulverseaza inima, delecteaza sufletul si stimuleaza spiritul pentru actiunea generatiilor viitoare. […]
Fiecare poate si ar trebui sa asculte Arta fugii pur si simplu pentru a-si face o idee despre fortele care pot sa se exprime in ea – caracterul, viata noastra spirituala, forta noastra intelectuala –, ce dormiteaza inca in imaginea enigmatica a unei muzici ne-executate, dar traind de acum in noi ca o realitate sonora care ne transforma inima, sufletul si spiritul.”
Sa va mai invit sa reascultati Arta fugii?…