„Ploaia. Ploaia de vara cinta un cintec neobisnuit. O melodie de alb pe alb, ascunzindu-se. Se loveste de ferestre dupa un tipar pe care l-am vazut cindva intr-un sirag de margele negre. Mi-l inchipui atirnind de un copac si de nori… Uneori mi se pare ca sint mai aproape de lume acolo unde ploaia patrunde in fiecare cladire prin ferestre fara cadru. Si cinta cel mai frumos cintec pe care l-am auzit vreodata. Iar cintecul patrunde in trupul meu si se imprastie de-a lungul timpului.“
Fireste, nu este ceea ce numim traditional haiku – imi dau seama de asta in ciuda migrenei care-mi topeste gindurile concentric. Dar nu e nici proza, nici poezie, nici eseu, nici jurnal. Doar un strop de vis care nu si-a gasit locul in desenele lui Shin.
Jinyoung Shin, mai precis. Intr-o scurta (si seaca) biografie, o tinara ilustratoare de origine coreeana, nascuta pe 30.05.1982, absolventa a Scolii de Arte Vizuale din New York in 2006, cu un masterat in Arta Digitala. Dintr-o fotografie postata pe site-ul ei, www.daedally.net, o putem ghici delicata, fragila, ca o papusa de portelan care viseaza adesea tari indepartate, parfumuri orientale, rasarituri portocalii si flori albe. O papusa care deseneaza cu creionul mecanic si coloreaza cu softuri digitale. Un amestec ingenuu de ieri si azi.
Printre degete
„Pictorul. In fiecare dimineata, pictorul zareste lumea printre degete. Nu se gindeste niciodata la ce picteaza, doar la ce percepe prin spatiile acelea inguste. «Sensibilitatea mea este aceeasi, toate simturile converg intr-unul singur atunci cind patrund printre degetele mele. Un sentiment ajunge pina la mine si vreau sa ma abandonez lui in intregime. Uneori spatiile sint inguste, alteori nu. Trebuie sa le mentin la locul lor. Lumea trece printr-un spatiu urias pentru a ma atinge (spatiul dintre degetele miinii mele).»“
Spatiile dintre degetele miinilor lui Jinyoung Shin sint, se pare, atit de inguste incit prin crapaturile subtiri nu incap decit trupuri osoase, siluete longiline cu ochi mari si tristi, puternic fardati. Guri mici, schimonosite, si unghii rosii. Stele si fluturi, rotite de ceas, canafi, perle si munti rotunzi. Barbii ascutite, coaste subtiri, palarii cu boruri largi si degete cu inele.
Asemanata cu Egon Schiele, inspirata de Pet Shop Boys si acuzata ca s-ar apropia nepermis de stilul artistei Aya Kato (cea care a expus si in Bucuresti, la Galeria 115, cu un an in urma), Jinyoung Shin nu incearca decit sa se descompuna sincer intr-un desen manga. „Prin lucrarile mele incerc sa patrund in mintea unei persoane cu o infatisare transparenta, care isi expune fiecare particica din sine, fara sa ascunda nimic. Aceasta minte este in sine un univers nesfirsit in care converg imaginile, cuvintele, matematica si muzica. Cu ajutorul metodei mele, vreau sa explorez adevarul si un numar infinit de lucruri mici si mari.“
Am inceput cu o migrena si cu un fals haiku, asa incit voi incheia simetric. „Desen. La ora 3.00 fix, inca un vis. Despre tine, desenind un vis. Un vis despre cai, un riu si o fereastra. Fereastra de lemn a unei case de lemn. Cosmarurile traiesc inauntru. (…) Desenam impreuna. Hai sa-ti arat ce am desenat, iti zic. Vreau sa visezi ce am visat. Sint unele lucruri pe care nu ar trebui sa le rostesti, imi spui./Eu desenez mai departe. E o promisiune facuta tie, o faptura dintr-un vis. Portretul tau./E gata – o simt. Intr-o zi, cind te vei lasa furat de un vis, vino la mine. Am sa ti-l arat.“