Interviu  -  Elena Vladareanu  -  

Mi le iau acasa. Jumatate din ele se vor distruge, pentru ca sint imagini pe autocolant si, odata folosite, le arunci. Bine, eu le voi stringe intr-un ghemotoc recuperat. Tricourile sint ale mele, mi le iau acasa. Cartile insa ramin aici, ele sint cumparate pentru acest proiect si pentru kit-ul arhivei.

Care este baza materiala a unui astfel de proiect? Unde exista schita lui?

In cap. Din pacate, nu numai schita a existat in cap, ci tot. Dupa ce am pus lucrarile pe perete, am simtit cum corpul meu revine la un fel de forma umana. Efectiv am avut senzatia ca toate imaginile astea au fost nu numai in mintea mea, dar si in corpul meu, adunate, una intr-alta. A fost o acumulare, nu am avut atelier, in casa nu am avut destul spatiu, aici abia se construia. Deci nu am avut unde sa pun toate imaginile astea astfel incit sa le pot vedea. Asa ca a trebuit sa fie un display in capul meu mai tot timpul.

Ma gindesc acum la schitele pe care le faci tot timpul, dar si la o lucrare mai veche a ta, pe care am vazut-o anul trecut la Viena, cu harta drumurilor tale in acest oras.

Aceea e prima harta. Astea au fost desenele mele. Daca Dan desena ca un copil pentru colegii lui poante, situatii cu umor, inceputul desenului meu sau inceputul drumului meu in arta a fost, dupa liceu, astfel: nu am mai facut naturi moarte, studii, compozitii, ci mi-am imaginat ca sint undeva sus, ca o pasare deasupra Sibiului si incercam sa-mi amintesc care e traseul meu de acasa pina la scoala. Sau pina la biblioteca. Sau pina la piscina. Asta a fost inceputul meu. Un fel de harti, overview, panoramice.

Te intrebam la inceput ce se va intimpla cu arhiva expusa aici gindindu-ma si ca este un fel de arhiva in progress, daca se poate spune asa. Probabil va creste, probabil altfel va arata peste cinci ani.

In mijlocul spatiului se afla kit-ul arhivei mele si, sa zicem, arhiva Pavilion. Kit-ul arhivei, adica selectia din arhiva mea. Aceasta selectie va creste. Va creste interdisciplinar, rafturile sint lasate intentionat goale ca sa vina materiale, dar nu ma grabesc sa le umplu. Dorinta mea ar fi ca aici sa existe un fel de capsula de materiale importante, capete de drum. Tu dezvolti cum vrei, dar eu iti arat o selectie. E atit de greu sa selectezi. N-ai sa crezi, dar, desi lucrez din ’90 cu materiale, cu imagini, cu artisti, cu cautare in fel si chip, expozitia asta mi-a luat un an de zile numai pe subiectul asta, precis. Si era deja un material selectat. Nebunia e ca, orice ai cauta, pe Internet sau oriunde in alta parte, intr-o biblioteca de exemplu, vezi cit timp pierzi. Eu vreau ca oamenii sa cistige timp. Le dau niste repere, oarecum verificate. As vrea sa fie un fel de walking google, asa ii spun. Adica un google fizic, o capsula de informatii pe care le gasesti oarecum usor, doar intinzi mina spre raft si gasesti, sa zicem, cd-ul, cartea, dosarul, apoi tu te duci si afli mai mult.

Asta nu vine si dintr-o nostalgie a arhivelor? Imi amintesc cum faceam eu in liceu, ca nu puteam sa citesc o carte fara sa o fisez, apoi eram innebunita sa frunzaresc fisele alea.

Construind aici kit-ul asta de arhiva, mi-am dat seama ca eu functionez intr-un fel ca o extramemory a arhivei. Dan spunea ca sint voice activated. Intr-adevar, eu o activez pentru ca sint carti, daca le citesti stii ce-i acolo, altfel este un univers pe care tu, ca outsider, il gasesti doar daca te indruma cineva, daca iti spune clar unde ce sa cauti. Asta am facut intotdeauna, asta fac si acum. De-aia am si zis, sint o extramemory. Acum eu vreau sa downloadez totul pe perete. Sau in aceasta arhiva, care va creste. Vreau s-o pregatesc sa functioneze fara mine. Nu va mai fi voice activated, va fi subject activated. Totul e sa intinzi mina.

Ai spus ca ai inceput sa fii interesata de harti la inceputul anilor ’80. Ai putea spune cu precizie care a fost momentul cind ai optat pentru aceasta forma, de arhivare, in defavoarea lucrarilor in spatiu public? Ma refer la performance-urile care iti cereau interactiunea cu oamenii.

Cred ca au fost oarecum in paralel. In ’85, ne-am mutat in Oradea. Eram noi singuri intr-un oras strain. Lucram in medii interesante: Dan la muzeu, eu la teatru. Am inceput sa-i invitam pe colegii nostri la noi, sa avem discutii despre cum lucreaza un regizor, cum lucreaza un scenograf, cum creeaza un actor, un jurnalist, un muzician, un geolog. Cum s-a dezvoltat fiecare in profesia lui? A avut repere? Eu nu le aveam si incercam, intr-un fel, sa le imprumut pe ale lor. Organizam informatia. Din ’85, incercam cumva sa structurez. In ’90, am iesit: erau multe expozitii, faceam fotografii, le organizam. Treptat-treptat. Nu pot spune ca asta a fost momentul, dar daca ma uit in spate, pot spune ca au mers in paralel. De exemplu, in ’88 parca, la cursul de Estetica, am provocat o discutie despre experiment. Fiind fascinata mai mult de ideea de experiment din fizica. Eu sint un fizician ratat, in sensul ca m-a fascinat dintotdeauna, dar nu am avut sustinere. Si a ramas un fel de curiozitate, un fel de placere suspendata. Experimentul asta era in capul meu si voiam sa-l aduc in arte vizuale si referatul meu a fost ca o dezbatere, cu invitati din exterior: Geta Bratescu, Andrei Oisteanu, Dan, ce artisti stiam eu, de diferite virste. Asta a venit iar din dorinta mea de a organiza informatii, dar a fost si ca un performance daca vrei. Am renuntat la performance sa zicem prin ’98. Mai fortat am mai facut, dar in ’98 a fost ultima. Pentru ca nici performance nu m-a mai satisfacut. In acest context in care sint atitea probleme, in care am trait o revolutie, fizic si psihic am trait-o, am trait toate marsurile pe strada, eu nu pot sa ma mai intorc la ce imi spune o carte ca ar fi o lucrare de arta. Pentru mine, asta este lucrarea de arta: angajarea mea in contextul asta pentru a-l schimba, sa fie mai bun decit cum l-am gasit. E un performance, e tot ce vrei, dar in primul rind e o lucrare de arta. Si-a cistigat dreptul pentru ca e adevarata. Ar fi neadevarat daca acum as face un performance. Sau o pictura.

Poate artistul sa existe fara discursul criticii?

Eu cred ca da, este un beneficiu, trebuie sa existam impreuna. Dar daca lucrurile nu merg, poti. Eu asta am facut prin arhiva asta si acum trebuie s-o fac publica: n-am avut o institutie, am creat o institutie. E un fel de muzeu de arta contemporana in dosare. Nu am avut critici, m-am construit. Am fost autodidact, am citit, trebuia sa stiu. Nu am avut curator, m-am facut curator. Nu am avut teoretician, m-am facut teoretician. Pe toate astea le-am facut creind aceasta arhiva. In primul rind, am facut-o pentru mine. Aveam nevoie de o platforma pe care sa vin si sa spun „lucrarea mea“ fara sa trebuiasca sa mai explic contextul teoretic. In Occident mai ales. Eram satula sa tot explic de ce nu aveam, de ce faceam unele lucruri.

Ti s-a intimplat vreodata in afara sa se astepte de la tine altceva decit ceea ce propuneai tu?

Da. Sa zicem ca in majoritatea cazurilor sint neintelegeri. De curind, am luat parte la o dezbatere despre designul unui catalog, despre pagina mea din acesta. Aveam desenul cu harta si designerul a pus doua linii undeva, in susul paginii. Am zis, pentru ca efectiv asa am crezut: e o greseala. Le-am zis curatoarelor sa printeze si sa vada ce s-a intimplat, ca apar doua linii care sint penibile. Si ele imi spun: nu, nu e o greseala, asta-i designul. Le-am zis: nu, e o greseala. Eu stiu foarte bine sensul desenului meu, vreau sa stiu sensul celor doua linii pe desenul meu. Gesturile pot fi intimplatoare, dar ele au un mesaj. Spune-mi mesajul. Eu nu-l vad. Si daca numai asa ai pus doua linii, ca tu vrei sa pui doua linii, eu iti spun scoate-le! Si le-au scos. Pina acum am fost politicoasa, am crezut ca poate eu gresesc, ca poate eu nu inteleg. In mare, am fost foarte bine tratata, tot timpul. Dar raminea intotdeauna un rest, care ma intrista cumva. Acum stiu ce stiu si nu mai am rabdare. Spun nu. Am avut odata o lucrare care a fost pusa prost: macheta Muzeului Cunoasterii. Mi-au pus-o prost intr-o expozitie, care apoi a fost cumparata. Am primit acelasi spatiu pentru ca au replicat-o aproape identic. Mi-a parut rau pentru ca au folosit doar exteriorul acelei idei, fara sa o inteleaga. Chestia asta ma doare. Vorba grupului de artiste, Guerilla Girls, din anii ’70: „Avantajul de a fi femeie-artist e ca lucrezi fara presiunea succesului“. Pentru mine asa e. Nu vreau sa fiu in expozitii ca sa-mi fac un CV puternic, sa fiu celebra etc. Daca imi dai sansa sa transmit un mesaj, bine. Daca nu, don’t bother! Nu mai vin a doua oara daca tu nu intelegi ce-ti propun.

Pentru ca tot am vorbit despre harti, exista zone geografice in care lucrurile se inteleg mai bine decit in altele? Sintem noi, in Est, dezavantajati inca de faptul ca timp de nu stiu citi ani nu am avut acces la o baza de informatii esentiale?

Da. In Vest, iti cumpara si stranutul. E stranutul unui artist si stiu sa vada altceva pe linga acest stranut. In fine, am dat un exemplu. Aici? Aici poti sa faci tumbe, sa te dai cu capul de pereti, le spui care e valoare si tot nu o vad. E o chestie de cultura, de evolutie, de lucruri care se asaza firesc, nu daca ai bani. Poti cumpara o carte, dar daca tu nu ai pus-o firesc, nu inseamna nimic.

Dar nici asa nu cred sa mearga, sa indesi informatia despre arta in mintea unor oameni doar pentru a-i face sa se apropie de arta.

Daca parcurgi, de exemplu, expozitia asta, intelegi cam ce poate fi arta. Cred ca o poti intelege singur, fara sa citesti sau sa faci un tur cu mine. Lasa arta, dar tu, ca om, poti sa-ti organizezi mintea. Uite, uite punctul ala mic, albastru! E Pamintul. Dintr-odata de uiti altfel la desenele astea, te uiti altfel la tine. Cere mult timp. Au venit multi oameni, dar cere foarte mult timp. Mi-e teama ca multi vor afla de expozitie la un an-doi dupa ce nu o sa mai fie. Nu zic ca tot Occidentul e perfect. Ce vreau sa spun este ca, nepierzind timpul, lucrurile s-au desfasurat firesc. Chiar daca ei sint paralizati acum de criza, de caderea comunismului, de toate schimbarile astea, au niste puncte de sprijin. Daca se pierd, se pot duce inapoi. Noi nu le avem pentru ca trebuie sa le construim. Am citit intr-o carte a unui antropolog. Explica de ce China, care a inventat atitea, e unde e si de ce Europa a avansat atit de mult. Ideea ar fi ca nu conteaza cite inventii ai intr-o cultura, conteaza nivelul acelei culturi si capacitatea ei de a recunoaste inventiile.

„Am trait facind genul asta de arta“

Cum se vinde o astfel de arta?

Deocamdata, s-a vindut foarte bine, am trait facind genul asta de arta. M-au platit institutiile, m-au platit sa tin lectures, m-au platit sa vin la expozitie, sa fac workshop-uri, fiecare in functie de ce a avut nevoie, in functie de cum a simtit sa foloseasca know-how-ul meu, informatia mea sau chiar pe mine. Eu am trait facind genul asta de arta. In paralel, faceam si scenografie. Care era ceva mai bine platita, decenta…

…Si ceva mai sigura.

Mai sigura si m-a ajutat sa nu ma simt un om dependent, o femeie dependenta de sotul ei. Nu a fost cazul, ma rog, Dan chiar a fost un sprijin, nu s-a pus problema. Eu chiar eram acasa, in atelier, cu studenti de la Arte sau descarcam cind si cind ce acumulam in cite o expozitie, in Bucuresti sau afara.

„Ascult orice. Dar nu iau decIt ceea ce mi se pare interesant“

In cadrul expozitiei tale, inviti in fiecare saptamina pe cineva care sa vorbeasca despre domeniul lui. Ai inceput cu un astrolog. Nu cu un astronom, cu un astrolog. De ce?

Am vrut sa incep cu intuitia. Mi s-a parut cel mai potrivit un astrolog. Pentru ca lucreaza foarte mult cu intuitia, aproape ca in arta. Imi doream inventatorul, apoi cosmonautul, apoi cercetatorul. Ei bine, lucrurile s-au schimbat un pic, pentru ca nu am gasit inventatorul, cosmonautul a venit (conferinta sustinuta de Dumitru Prunariu a avut loc joi, pe 5 martie – n.r.), specialistul din Londra in „string theory“ nu poate sa vina pentru ca e timpul foarte scurt, nu l-am anuntat cu mult inainte. L-am inlocuit cu povestitorul si imi place. O iau ca pe un performance: una vreau, alta se intimpla si vreau sa fiu receptiva la ce se intimpla. Povestitoare e o fata care a studiat filosofie, care mi-a spus nu mai stiu ce la conferinta de presa. Mi-a spus o poveste. Am rugat-o sa revina, sa-mi spuna ce povesti are. Ea a venit, mi-a povestit si m-am ales cu inca un prezentator. Mie cind imi spui poveste, sint copil. Nu mi-a spus nimeni povesti, dar imi amintesc de una, la gradinita, un diafilm. Oricum, cuvintul „poveste“ ma intoarce intr-un timp pasnic, intr-un univers atit de frumos, plin de posibilitati. Am zis: eu vreau sa ascult. Asa vom avea pe 19 martie povestitorul. Acum, nimic din ce se intimpla aici, nici astrologul nu a fost in cheie OTV. Am chemat-o pentru ca mi-a placut intotdeauna de Camelia. Cind a auzit ca prima data o sa vina un astrolog, Dan mi-a spus: „Nu incepe cu asta, toata lumea o sa spuna ca a innebunit Lia“. Eu am zis: „Vreau sa incep tocmai cu asta!“. Intr-un fel, noi sintem ipocriti. Ne uitam la nu stiu ce, ascultam niste lucruri, dar vrem sa fim duri, sa parem rationali, ca altfel nu am mai fi stapini pe noi. Eu ascult orice. Dar nu iau decit ceea ce mi se pare interesant. Ascult si un astrolog, pentru ca e o munca grea daca vrei sa o faci bine.

O ultima intrebare, pentru ca sintem intr-o expozitie al carei nume este Statement. Cind am facut impreuna turul expozitiei, mi-ai spus ca ai unul favorit din lista de aici.

Sa spunem ca toate alea sint favoritele mele. Dar cind fac turul, pentru ca am imaginea aia si pentru ca e la un nivel la care oricine ar putea intelege, a devenit favoritul meu. E al lui Gary Hume, care spune „I want to paint something that’s gorgeous, something that’s perfect. So that it’s full of sadness“. Am cautat o imagine a unei lucrari a lui care sa ilustreze cumva acest statement. Nu am gasit in carti, in schimb am gasit pe net imaginea lui Michael Jackson (este vorba despre lucrarea Michael, din 2001 – n.r.), care pentru mine a fost perfecta. Este atit de minunat, „atit de perfect“, dar atit de trist. Imi place foarte mult Michael Jackson.