Discutam despre faptul ca a ajuns in fata justitiei abia acum, cind nu dusmanii cei mai dusmani sint la putere, ci dusmanii mai putin dusmani din propriul partid? Nu. Adica un fel de Nup. De ce sa discutam asta? Nu mai bine ne distram? Tamara, Zambaccian, termopane-termopane, hahaha. Da, ne distram. Prea tare. Asa ca renuntam si la subiectul asta, extraordinar de haios, nu ne gasim tonul pentru a-l trata intr-un editorial „preocupat“.
Deci 3. Ziua de nastere a lui Ion Iliescu. Niste tineri se aduna sa-l intimpine. Vreo opt. N-au de gind sa-i ureze cit mai multi ani peste cei 79 deja impliniti. Criminalule, i se spune. Nesimtiti, nerusinati, li se raspunde. Freamat in presa. Despre ce discutam aici? Despre ce i-a apucat brusc pe unii romani in ultima vreme, fie ei romani verzi au ba, de-l trateaza pe fostul presedinte aruncind cu unele-altele in el si strigindu-i toate cele? Nu. Despre ce a facut in fond Ion Iliescu pentru ca acum sa i se-ntoarca in acest fel? Nu. Tratam subiectul distrindu-ne. Niste „golani“, fie ei si de tip nou, se leaga de-un batrinel, fie el de tip vechi. O gilceava-n strada, la care batrinelul a raspuns acru si in dulcele-i limbaj de lemn. Ce comic! Ne distram. Prea tare. Urmatorul subiect.
Adica subiectul cu numarul 4. Basescu & bancile. Hai, ca aici parca-parca am putea fi seriosi. Zice presedintele: „Foarte multi cred ca, daca e criza, isi pot permite sa nu ramburseze creditele“. Aha, deci „isi pot permite“! Mai spune domnia sa: „Vom analiza posibilitatea actiunii statului pentru ca aceia care deliberat nu-si ramburseaza creditele sa fie stimulati sa le ramburseze“. Mai bine spunea „sa fie obligati“. Nu suna asa amenintator. Dar a zis „stimulati“. Ce invatam noi de-aici? De-a ce se joaca presedintele? Cu ce ne ameninta? Cum va analiza insusi statul cine anume nu-si ramburseaza deliberat creditele? Ce inseamna deci „deliberat“? Astea-s intrebari numai bune de iscat discutii serioase. Dar care-i rostul? Nu-i mai interesant sa ne distram? Hahaha, s-a apucat presedintele sa se dea cu bancile, amenintind intr-un fel in care nu ameninta, spunind niste lucruri intr-un fel in care nu spune nimic. Si gata subiectul. Ne-am distrat. Prea tare. Inca o data. Asa ca am putea trece, fluierind, la subiectul cu numarul 5. Ba chiar si 6. Sau 7, 8, 9, 10, ca stim sa numaram si, mai mult, avem de unde. Dar e deja obositor, plictisitor, inutil. Si-n plus, se termina imediat si spatiul alocat articolului.
Probabil nu v-ati dat seama ce-am vrut sa spun mai sus. Nu-i de mirare. La rindul meu, recunosc, nu prea-mi dau seama care-i „teza“ acestui text. Pentru ca, reluindu-l de la cap la coada, habar n-am daca aceste „distractii“, adica felul superficial in care tratam ce se intimpla pe-acolo pe unde se-mpart puterile, se produc din vina noastra sau a personajelor care populeaza scena politica.
Mai concret: incerc, de-o vreme, sa scriu in rubrica de fata cite un text preocupat, pentru ca am senzatia ca Romania, prin urmare si eu in calitate de cetatean al ei, se afla in niste momente cu adevarat ingrijoratoare. Insa am tot mai mult senzatia ca subiectele fierbinti, cele care ma indeamna saptaminal spre cite-un soi de meditatie in acest colt de pagina, sint mult mai decrispate decit sint eu capabil sa le deslusesc. Am senzatia, citind presa, ca ne-am transformat cu totii intr-un fel de telespectatori ai unei comedii teribile, indiferent cit de „serioase“ ar parea subiectele la prima vedere. Totul aluneca imediat in grotesc, in caricatural. Si, daca se-ntimpla ca vreun comentator sa nu ia lucrurile in ris, este imediat ajutat s-o faca de „comentatorii secunzi“ de pe forumurile de pe internet ale ziarelor.
Nu mai avem nevoie de incruntari. De ingrijorari. Chiar daca stam cu criza dupa usa, chiar daca avem niste politicieni care si-au facut din bijbiiala o strategie, chiar daca justitia nu e oarba, ci se uita crucis in functie de interese, chiar daca ura devine tot mai acut un instrument de lucru in societate, noi parca nu mai avem chef sa stim nimic. Nu ne mai ating lucrurile astea. Vrem doar sa ne distram. Si-o facem, descoperind umor pina si-n cele mai dramatice situatii. Si, repet, habar n-am daca sint de vina ei sau sintem de vina noi. Habar n-am! Ce ziceti, nu-i cool sa-nchei un editorial cu aceste cuvinte: habar n-am?