Veronica D. Niculescu: Grebla si ciocanul! Inteleg ca ilegalistul era dinsul, cu coada lunga a greblei in mina. Dumneavoastra, cu ciocanul, erati om serios… Anii ’70? Si cine mai era in grup oare?
E.B.: Adevaru-i ca nu-mi aduc aminte decit de Nedelciu cu care m-am imprietenit la catarama. Oricum, erau scriitori tineri… Ne aflam intr-un fel de documentare pe viu, organizata de SLAST, unde aveam si o rubrica… Am fost prin nordul Moldovei, am ajuns pe la stini, in munti etc. Am intrat si intr-o mina! Nedelciu avea un discurs teoretic, cind discuta despre literatura, foarte savant, parc-ar fi fost prof universitar! Il cunostea pe Radu Petrescu, acesta il primise la el in vizita si il aprecia enorm…
V.D.N.: Sint aici, va ascult cu barbia in palma…
E.B.: Dupa ’89, cind era presedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu si vicepresedinte Stefan Banulescu, Mircea Nedelciu capatase o functie destul de importanta, cred ca era unul din cei vreo trei secretari ai U.S.
Il tin minte de la o sedinta de consiliu de pomina. El trebuia sa dea un soi de raport pentru o anumita perioada, un raport privind ceea ce s-a intimplat pe plan financiar. Stefan Banulescu urma sa-si prezinte demisia din cauze tinind de sanatatea lui destul de fragila. Mircea Nedelciu citea acel raport extrem de lung cu o voce de abia auzita, transpirind profuz, stergindu-si mereu fruntea cu o batista, alba, de-o paliditate a fetei nefireasca… Raportul nu se mai termina, sala zumzaia plicitisita, Nedelciu se oprea din cind in cind si ne ruga mereu sa facem liniste fiindca nu mai poate vorbi tare… Era clar ca era bolnav, o gripa ziceam noi, trece… De fapt, boala necrutatoare, cea care l-a si imobilizat apoi si, in final, cu toate eforturile conjugate ale U.S., l-a rapus, se declansase… S-a internat intr-un spital foarte costisitor, din Paris… Scriitorii facusera un soi de licitatie cu obiecte de arta si manuscrise pentru a aduna o suma enorma, necesara internarii, participasem si eu, trimitind niste manuscrise care fusesera scoase la acea licitatie… A avut o revenire spectaculoasa… Apoi din nou boala a inceput lucrarea ei inexorabila… Imobilizat, vorbind infinit la telefon, traia cu fortele din ce in ce mai scazute… L-am vizitat acasa… Era inconjurat de familie, de parinti… Parea normal, insa nu mai parasea caruciorul foarte complicat alcatuit…
Tin minte si ultima convorbire telefonica cu dinsul… Nu stiam ca este chiar aproape de moarte. Mi s-a parut usor confuz in replici si, pentru prima data, el m-a rugat sa-i dau altadata telefon, de abia mai ingina cuvintele… „Ei zic ca e o infectie urinara, supraadaugata, mai vorbim…“ si a inchis pe neasteptate telefonul. Astea au fost ultimele lui cuvinte spuse mie…
V.D.N.: Cita tristete e in acel „altadata“, in „mai vorbim“. Si ma uit iar inapoi, imi imaginez sepcuta smechera de care ziceati…
E.B.: Ce sa-i faci, si cind te gindesti ca era virful de lance al prozei tinere! Se pierdea un mare scriitor, asistam neputinciosi…