Mai mult, cum ne impacam cu faptul ca nord-americanii insisi stralucesc nestingherit si in roman, de la Melville la Faulkner, de la Hawthorne la Steinbeck si de la Cooper la Dos Passos? In sfirsit, lasind nuantele la o parte, sa spunem ca argumentul lui Dean Flower era mai degraba interesant. Nord-americanii exceleaza in proza scurta, comenta el, intrucit modul lor de existenta ramine unul fundamental dinamic, fara ragaz pentru contemplatiile largi, receptiv insa, prin contrast, la amanuntele semnificante ale vietii. Au acuitate in perceptia lucrurilor mici care – de obicei, fara exceptie – ascund intelesurile mari. Cu un secol mai devreme, si Poe vorbise, la un moment dat, despre o asa-zisa “unitate de efect”, care ar fi reprezentat semnificatia omogena a unui text literar, posibil de cuprins doar in spatiul limitat al brevitatii artistice (in speta, in cel al povestirii). Ceva mai tirziu decit Poe, dar tot in secolul al XIX-lea, Henry James – si el nord-american (desi traitor, predominant, in Marea Britanie) – nota, intr-una dintre faimoasele sale prefete, ca forta epicului vine din preluarea rapida si totusi minutioasa a detaliilor, atit de pretioase pentru nuvelistica. “Observatorul” lor, al “detaliilor”, naratorul cum ar veni (James inventase chiar un termen definitoriu pentru el – acela de reflector), trebuie sa dezvaluie o constiinta “asimilatoare”, din interactiunea careia cu realitatea inconjuratoare “nimic sa nu se piarda”.
O mica bijuterie epica
Parcurgerea celui mai recent volum epic (de proza scurta), semnat de Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste, mi-a trezit acest, cum sa-i zic, asociationism cultural, cu atit mai mult cu cit, inca de pe vremea lui Calinescu, exista si la noi o dezbatere critica in jurul prezentei/absentei nuvelisticii in/din universul estetic autohton. Unii (printre ei chiar amintitul G. Calinescu) au crezut ca genul prefigureaza numai marile experimente fictionale – vizibile exclusiv in roman –, constituindu-se intr-o categorie literara cumva minora, daca nu si periferica. Altii (precum Pompiliu Constantinescu), dimpotriva, au pedalat pe importanta prozei scurte, deplingind slaba ei reprezentare in literatura romana. Discutia continua si azi, in mediul nostru critic, fara notabile variatiuni. In fond, premisa controversei este falsa. Nuvelistica presupune un set de reguli precise, usor diferite de roman (tot Calinescu le surprindea, convingator, in monografia lui despre Creanga, atunci cind analiza povestirea Mos Nechifor Cotcariul), pe care daca le controlezi ca scriitor, ajungi la rezultate artistice la fel de relevante ca in orice alt gen literar. S-ar putea chiar spune ca uneori efortul stilistic poate deveni mai intens in proza scurta – unde spatiul desfasurarii psihologice si morale a personajelor iti e ostil – decit in cea asa-zicind lunga – lenta, monotona, “toleranta” cu viziunile ample, nerestrictionate. Din acest unghi, al constructiei stilistice si (dupa cum ma voi stradui sa arat) si narative, volumul lui Teodorovici pare o mica bijuterie epica, dovedind, daca mai era nevoie, talentul indiscutabil al tinarului scriitor (demonstrat pina acum, revelator as spune, in cicluri anterioare de povestiri, in doua romane foarte bine primite de critica, in scenarii de film, precum si in dramaturgie). Celelalte povesti de dragoste dezvaluie un experiment sofisticat de “reflectie” jamesiana, unde observatia atenta, amanuntita si dinamica asigura pulsatia permanenta a singelui prin vasele complex ramificate in tesuturile intregului. Lucian Dan Teodorovici are capacitatea senzorial-artistica de “a nu pierde nimic” din amanuntele existentei imediate, capacitate care genereaza instantaneu torente de semnificatii subtile.
De ce autenticitate?
Faptul devine cu atit mai angajant cu cit naratorul tuturor povestirilor din roman (unsprezece la numar) este acelasi personaj (lucru pe care il realizezi treptat, pe masura ce pui cap la cap informatiile disparate dintr-un puzzle epic destul de dificil) –, surprins in etape diferite ale vietii lui si in zone geografice teribil de diverse, unde ajunge purtat de existenta: Iasi, citeva sate moldovenesti, Turcia, Londra, Paris etc. Acest “reflector” jamesian functioneaza ca un element de coagulare a textului, unind palierele narative intr-un corpus epic provocator, strabatut de autenticitate. De ce autenticitate? Autorul, cu o inteligenta estetica remarcabila, nu-si permite sa distruga veridicitatea vocii narative la care apeleaza (si care, bineinteles, nu trebuie confundata, nici pe departe, cu alter ego-ul scriitorului insusi), lasindu-si eroul sa se comporte in acord cu virsta si circumstantele induse de povestiri in mod autonom. De aceea, ipostazele lui variate il fac greu recognoscibil (identificarea vine, cum constatam, in primul rind din suprapunerea unor evenimente si mai putin din comportamentul liniar al protagonistului). Naratorul apare asadar in postura de copil, adolescent, tinar, proaspat casatorit, adult pe punctul de a divorta s.a.m.d. In fiecare dintre ele, isi pastreaza “culoarea locala”, cum ar veni, adaptindu-se perfect rigorilor comportamentale ale momentului. Aici, cred, se distinge clar arta de prozator a lui Teodorovici, forta lui de perceptie, cu filiatii – nu ma sfiesc sa precizez – jamesiene. Naratorul sau are vocatia detaliului semnificant, in imprejurari neasteptate, in care ochiul comun ar vedea numai tusele groase ale realitatii, si nu subtilitatile ei epifanice. El inregistreaza ticurile verbale, gesturile discrete, privirile tainuite si grimasele neobisnuite ale celorlalti, articulind o veritabila simfonie a amanuntelor cu trimiteri absconse. Proza lui Lucian Dan Teodorovici pare decupata din filmografia neorealismului italian, unde detaliul revelator valoreaza mai mult decit zece perspective (grandioase) de ansamblu. De aceea, personajele lui nu vorbesc debordant de mult, dar gesticuleaza excesiv. Iar “reflectorul” din umbra nu rateaza nici o nuanta din tulburatoarea mimica a celorlalti, simtind totul enorm si vazindu-l monstruos.
O umanitate cind melodramatica, cind tragica
Iubirea constituie pretextul ce da unitate volumului. In fiecare din cele unsprezece proze (ori, mai corect spus, “falii” ale perceptiilor naratorului) se deruleaza o poveste de dragoste, legata direct sau indirect de experienta protagonistului fara nume (numele “reflectorului” nu reiese din nici unul dintre capitolele-povestiri ale cartii). Totusi, cred ca erosul (care ar putea, indubitabil, reprezenta un mobil epic important, apt de profunzimi psihologice si etice in sine, fara medierea altor motive auxialiare!) ramine, pina la urma, aici un construct epic secundar. Ceea ce prezinta cu adevarat miza artistica, in spatiul fictional al scriitorului, ramine tabloul general, al unei umanitati cind melodramatice si chiar tragice, cind comice si chiar burlesti. Teodorovici scrie mai multe pagini antologice, in Celelalte povesti de dragoste, unde hilarul se invecineaza, rafinat, cu melancolia. Copil fiind, naratorul petrece citeva clipe alaturi de un tinar din sat, intr-un canton parasit, discutind despre lucruri nesemnificative, cu aer detasat si indiferent. A doua zi afla ca tinarul era de fapt acolo pentru a-si pune capat zilelor, din ratiuni de iubire nefericita (el asteptase ca naratorul sa plece acasa, pentru a se spinzura). Naratorul revine de la Londra si suporta, intre Bucuresti si Iasi, trancaneala fara noima a unui sofer supraponderal, amintindu-si, in secvente disparate, crimpeie din viata alaturi de logodnica sa care nu-l insotise in calatorie, desi ar fi trebuit. In final, realizam ca logodnica e moarta, din cauza unui accident de masina, survenit, nu demult, chiar pe acest traseu. Acelasi “reflector” asculta povestea de dragoste a unui fost securist batrin, topit dupa o detinuta amnezica. Tot el, adolescent fiind acum, se confrunta cu un fioros bataus de cartier (absolut fascinant prin comicul lui structural), care nu are gindire poetica (nu intelege, in ruptul capului, cum ar reusi “tramvaiele sa cinte”).
Altadata, vede infiorat cum un tigan este batut pina la singe de comunitatea proprie, intrucit a avut o relatie cu o femeie maritata. In fine, asista neputincios la deteriorarea personalitatii unui prieten actor care-si pierde familia din cauza obsesiei unui test de paternitate (ce-i dovedeste pina la urma tardiv, tragic si ironic in acelasi timp, faptul ca fiul ii apartine).
Lucian Dan Teodorovici construieste mai mult decit un “roman” secvential, al tribulatiilor erotice. Avem aici efortul unui narator jamesian de a-si asuma forta perceptiva si de a o converti in sursa de creatie autentica. Efortul este incununat, ultimativ, de succes.
Lucian Dan Teodorovici,
Celelalte povesti de dragoste,
colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2009