Mi-ar placea sa spun ca nu, dar trebuie sa marturisesc ca personajul acesta m-a locuit, m-a bintuit. In prima faza a manuscrisului, am scris aproape cu violenta, 60 de pagini in 48 de ore. Am aranjat manuscrisul intr-un sertar si am incercat sa-l uit pe Gabriel. Cuvintul pe care l-ati folosit este insa foarte exact.
M-a bintuit si m-a trezit din somn. La inceput am incercat sa rezist, imi spuneam, fii serios, tu nici macar nu esti scriitor, dar mi-am dat seama ca era ceva foarte puternic si ca aceasta poveste trebuia sa gaseasca o cale de a se asterne in cuvinte.
Gabriel, fiul unor imigranti stabiliti in Franta, afirma ca n-a avut nicicind o limba materna, cea pe care o vorbeau parintii in soapta, maghiara, era o limba interzisa. “Regulile din gramatica copilariei lor nu se aplicau si intr-a mea”, spune personajul. Bunicii autorului Jean Mattern visau in ce limba?
(ride) Cred ca bunicii mei au visat adesea in ungureste. Gabriel nu este insa Jean si nici Jean nu este Gabriel. Nu e o carte autobiografica, acest aspect este foarte important pentru mine. E adevarat ca intrebarile care il framinta pe Gabriel mi le-am pus eu insumi in viata mea. Cartea nu e autobiografica in fapte sau in intriga pe care o povestesc: eu nu sint traducator, n-am trait la Londra, am trei copii, Gabriel nu are, in orice caz a fugit cind a aflat ca va deveni tata. Daca aceasta carte este intr-un fel autobiografica nu e in derularea intrigii sale, ci in interogatiile care o alimenteaza. Ce am gasit amuzant, dar asta s-a intimplat la sfirsit, cind m-am distantat de ceea ce scrisesem, a fost modul in care aceste interogatii au cautat o travestire literara intr-o intriga care nu este autobiografica.
Ce interogatii au dus la construirea acestui personaj si a intrigii din romanul Baile Kiraly?
In mod esential sint interogatii in jurul limbii. Romanul a stirnit o multime de formule, si e o bucurie ca fiecare vede altceva in substanta sa: roman al originilor, al credintei, al paternitatii… Poate ca e si adevarat, in orice caz e linistitor sa vezi ca da nastere la interpretari atit de diferite. Interogatia de pornire se refera insa la limba.
In ce sens? Ca traducator, Gabriel are o complicitate speciala cu cuvintele, dar in viata personala e un infirm al cuvintelor…
El trebuie sa invete increderea in cuvinte. E inzestrat cu un dar muzical care ii permite sa se joace cu cuvintele. Dar trebuie sa invete ca fiecare cuvint are o valoare, o incarcatura emotionala. Este ceea ce-i lipseste lui Gabriel: nu face legatura intre limbaj si viata interioara. E ceea ce ma intereseaza: care este drumul de la psihicul nostru, de la suflet pina la cuvinte? E oare posibil ca sufletul sa transpara in cuvinte? O intrebare care ma bintuie inca, romanul s-a nascut din aceasta intrebare, dar nu ofera, ci cauta, incearca un raspuns. Pentru mine multe alte intrebari au derivat din aceasta framintare in jurul limbajului. Cum s-a construit limbajul uman, ce experiente psihice si emotionale pune fiecare in spatele cuvintelor, cum comunicam. Exista, in toate acestea, obsesia cuvintului potrivit.
Cum ajungem sau nu sa comunicam sinceritatea emotiilor se afla, intr-adevar, in centrul romanului. Credeti ca sinceritatea ar trebui sa incapa in cuvinte cu orice pret?
Mi se pare tragic faptul ca putem avea convingerea profunda ca sintem sinceri in timp ce modul de a folosi cuvintele nu traduce aceasta sinceritate. E vorba si de o problema de perceptie care nu trece intotdeauna prin cuvinte. Cuvinte care mie mi se par sincere, pentru altcineva au poate alta valoare. Ele sint legate de alte imagini, alte povesti, alte experiente traite. Lui Gabriel ii este greu sa creada ca sotia sa, Laura, ar putea intelege ce simte. Daca nu-i vorbeste e aproape din resemnare. El isi zice: “Ce am trait eu este de neinteles, nu exista cuvinte pentru a exprima acest lucru”. Si abandoneaza chiar inainte de a incerca. El crede ca viata de zi cu zi pe care o construiesc impreuna va fi suficienta siesi. Pina la urma, teama de insuficienta cuvintelor este cea care pune stapinire pe el.
Literatura reprezinta o sansa de a descarca aceasta teama fata de insuficienta cuvintelor?
Da, literatura il salveaza. Datorita librarului din copilarie si a povestilor celorlalti, Gabriel intelege instinctiv ce pot face cuvintele. Daca el va gasi o iesire, numai ca romanul nu ofera un astfel de raspuns, e cu siguranta pentru ca literatura exista.
E primul dvs. roman, unul care flirteaza cu biografia, dar ramine pudic in ton si in acelasi timp se dovedeste nemilos cu un personaj care-si autodenunta slabiciunile. “Prea pudic” ar insemna slabiciune, literatura mizeaza pe o anume violenta confesiva. “Prea sincer” s-ar apropia de exhibitionism. Care e, pina la urma, alchimia perfecta intre cele doua ingrediente care sa duca la o pagina de literatura autentica?
E dificil sa raspund eu insumi. Cert este ca acest roman a “zacut” in fiinta mea multa vreme. A avut timp sa se matureze. Am avut mereu grija sa nu merg prea departe cu detaliile, spre ceea ce dvs. ati numit “exhibitionism”. Imi plac textele in care cititorul are loc sa respire, care lasa loc pentru imaginatie. Istoria Laurei si a lui Gabriel e plina, cred, de “spatii albe” pe care cititorul le poate umple dupa plac. Sint un autor care crede in economia cuvintelor si in retinere. Felul in care scriu tine de temperamentul meu si am vrut sa “produc” efecte cu mijloace folosite cu prudenta. M-a retinut tot timpul grija de a nu spune prea mult. Altfel se produce o diluare si nu mai poti spune ca ai gasit “cuvintele potrivite”. E o obsesie pe care o impartasesc cu personajul meu, Gabriel: a gasi cuvintele potrivite. M-am intrebat adesea daca e nevoie de acest adjectiv. Daca lucrurile “se vad”, nu, nu e nevoie, il suprim. E felul in care scriu. Editorul meu m-a obligat sa dezvolt pe alocuri, sa mai adaug cite ceva, intr-atit eram de eliptic.
Un autor-Dumnezeu care stie tot, dar nu vrea sa spuna tot, e “zgircit”.
Da, e o formula foarte potrivita.
Editorul care sinteti, directorul colectiei de literatura straina la Gallimard, foloseste aceleasi criterii pentru a decide daca publica sau nu o carte?
Sint destul de heteroclit in alegerile pe care le fac, dar e adevarat ca imi plac cartile scrise cu economie de mijloace. Dar pot, in acelasi timp, cind e o poveste coerenta, sa ma las sedus si de un stil mai baroc. Numai ca trebuie sa gasesc o armonie, o arhitectura speciala. Exista scriitori care au aceasta forta de a gasi locul fiecarui cuvint chiar daca registrul e liric sau constructia baroca. Ca cititor e adevarat ca imi place sa mi se istoriseasca o poveste si sa fiu lasat sa respir in interiorul ei. Sa nu fiu zdrobit.
Cartile au fost intotdeauna vocatia dvs.?
Am avut intotdeauna vocatia cartilor, dar nu si vocatia de a scrie. Cind eram copil nu stiam ce inseamna exact sa fii editor, dar voiam sa fac carti. Provin dintr-o familie in care parintii si copiii, eu si cele doua surori ale mele citeam asa cum mincam sau beam. A citi facea parte din cotidianul nostru si acest lucru structureaza personalitatea pentru ca nu era ceva pus pe un piedestal. Am scris de mic, pentru mine, note, am tinut un jurnal, dar nu si fictiune. Am facut studii de literatura, apoi un stagiu in edituri, dupa care am fost angajat de o foarte buna editura, Actes Sud, unde am ramas opt ani. Mi s-a propus apoi sa ma ocup de departamentul de literatura straina la Gallimard, unde am peste zece ani de activitate. Mi s-a spus, si-mi dau seama de asta privind in urma, de la distanta, ca am avut un parcurs linear. Dar pentru mine n-ar fi existat o alta posibilitate. Cu o anumita inocenta, care de altfel m-a salvat, pentru ca unora li se parea ceva dificil, nu vedeam ce alta meserie as fi putut sa fac.
Dupa 20 de ani, ca editor, placerea cititului a ramas nestirbita?
Placerea cititului a ramas aceeasi, dar e adevarat ca s-a schimbat totusi ceva: o anumita nerabdare fata de cartile pe care le gasesc proaste sau mediocre. Nu trec de citeva pagini, si este efectul unei cantitati prea mari de manuscrise sau traduceri fara interes. Se publica mult in lumea larga, n-as zice neaparat carti proaste, dar nici interesante nu sint. Fata de acum 20 de ani nu mai am rabdare in fata unei astfel de literaturi care a inceput sa ma agaseze. De acord, imi place literatura existentiala, sa zicem, care atinge probleme esentiale, dar cred ca, in general, in lume se publica prea multe lucruri fara interes. In schimb, de indata ce percep o voce, un ton, o anume autenticitate, placerea de a citi o resimt fara eroziune. E vorba de ceva de-a dreptul muzical. Cind autorul a gasit vocea potrivita pentru ce avea de spus inseamna ca a existat urgenta de a scrie acea carte si ca ceva e autentic. Atunci, ca cititor, am din nou 20 de ani.
Dati-mi un exemplu de o astfel de voce, un autor care v-a sedus de curind…
Vom publica un autor roman de origine maghiara care vine de la Tirgu Mures si se numeste Gyorgy Dragoman (volumul acestuia, Regele alb, a aparut deja in traducere romaneasca la Editura Polirom in 2008 – n.r.). L-am citit in traducere nemteasca pentru ca, din pacate, nu stiu ungureste. Am simtit de la inceput “vocea”. M-a frapat faptul ca cel care-si povesteste viata e, la inceput, un baiat de 11 ani. Sintem in 1986, intr-un oras neprecizat din Transilvania unde exista o comunitate de maghiari. Pur si simplu auzi repede “vocea” acestui copil al carui tata a fost ridicat de Securitate, care nu intelege decit pe jumatate ce se intimpla pentru ca adultii nu vor sa-i explice, dar intelegerea se petrece in interior. Mi s-a parut remarcabil modul in care Dragoman ne face sa privim lumea, ultimii ani ai lui Ceausescu, prin ochii unui copil. E “vocea” unui copil, dar cartea e una politica: m-a fascinat descrierea unei societati a neincrederii si am simtit forta regimului lui Ceausescu in care toata lumea suspecta pe toata lumea si unde domnea teroarea intelectuala. Mi se pare incredibil cit de mult s-a uitat faptul ca la baza regimului au fost frica si suspiciunea ca, spre deosebire de alte regimuri, Ceausescu a speculat cu multa inteligenta starea de neincredere, reusind sa o introduca pina si intre parinti si copii, distrugind familiile din interior. E un fapt de o violenta de neimaginat care lasa urme adinci, greu de sters. Iata un exemplu de “muzica” a unei carti. Sint convins ca, daca am gasit tonul potrivit, totul poate fi spus.
Credeti ca exista deci un ritm interior al scriiturii, o partitura care orienteaza povestea, si nu intriga este cea care da tonul?
Da. Cind tonul a fost gasit, atunci cartea devine una universala. La drept vorbind, pe cine intereseaza in Franta povestea unui baiat din Romania de acum douazeci de ani? Sau pe cine intereseaza in Romania povestea lui Gabriel, personajul meu? Sper ca muzica vocii baiatului de 11 ani va face ca povestea vietii sale sa fie citita in Franta, asa cum sper ca si cartea mea care apare acum in Romania sa convinga pentru ca va fi gasit cuvintele potrivite pentru o istorie particulara. Adevaratele carti universale vorbesc uneori de lucruri extrem de particulare fara relevanta pentru marea majoritate a lumii. Ginditi-va la Marcel Proust: viata sa, micile griji aveau relevanta intr-un mediu restrins, bogata burghezie pariziana, dar In cautarea timpului pierdut este o opera universala pentru ca scriitorul a gasit de fiecare data cel mai potrivit cuvint, tonul just, pentru a-si exprima framintarile.
Baile Kiraly va gasi ecou in Romania chiar si prin intriga identitara a povestii: nenumarate familii de evrei au parasit Romania de-a lungul anilor, ocultindu-si daca nu definitiv identitatea, in orice caz rupindu-se de obirsii…
Sper ca si acest lucru va interesa cititorul roman: tentativa de a sterge cu buretele trecutul pentru a te proteja de trecut, asa cum i se intimpla lui Gabriel.
Dumneavoastra cind ati aflat ca bunicii vorbeau nu franceza, ci maghiara?
Destul de tirziu. Parintii in orice caz nu vorbeau ungureste cu noi, copiii. Dar cind l-am surprins de mai multe ori pe bunicul meu numarind in ungureste, am inteles ca mai exista o limba in familia noastra. Bunicul n-a reusit sa numere altfel decit in limba natala, ungureste. Era o limba secreta si apoi, in adolescenta, cind mi-am dat seama ca facea parte din familie, nu mai era secreta, dar nimeni nu voia ca noi, copiii, s-o invatam. Era un fel de a spune “oricum nu mai foloseste la nimic, nu ne vom mai intoarce acolo, s-a terminat”.
Aceasta descoperire v-a descuiat usile spre istoria intreaga a familiei?
Nu, n-am aflat toata istoria familiei. Dar, cum sa va spun, astazi cred ca nu trebuie sa aflam toata istoria…
Altadata ati fi vrut s-o aflati?
Da. Cind eram tinar eram nerabdator sa pun intrebari si erau anumite intrebari care ramineau fara raspuns. Dar invatam mai tirziu ca trebuie sa respectam nevoia cuiva de a spune sau de a nu spune, de a pastra tacerea. Pe de alta parte, nici nu mai putem regasi timpul pierdut. Astazi nu mai pot recupera lucruri care nu mi-au fost transmise cind eram mic. Pentru ca ele au o anumita semnificatie in copilarie si capata alta semnificatie la 45 de ani. Lucrurile stau in acest fel si e foarte bine ca e asa.
Credeti ca in lumea de astazi, mondializata, in care culturi si rase diferite se amesteca in realitatea cotidiana, exista o nevoie imperioasa de a ne regasi identitatea si radacinile?
Ati remarcat, poate, e un cuvint pe care nu-l folosesc. Nu-mi place deloc cuvintul “radacini”.
De ce?
Am sa va raspund printr-o butada. Noi nu sintem niste plante de apartament. Sintem fiinte dotate cu doua picioare pentru a inainta in viata si nu avem radacini pe care le pui intr-un vas si le ingropi. Pentru mine e foarte important acest lucru. Nu cred in transmiterea, ca printr-o seva care urca, a ceva organic. Sintem facuti din povesti vehiculate de memoria noastra psihica si sufleteasca. Dar nu e acelasi lucru. Radacinile ne intemniteaza, pe cind povestile ne pot face liberi. Cred ca fiecare este liber sa-si cunoasca, sau nu, nu atit radacinile, cit povestile si originile istorisite de povesti. Nu va ascund ca ceea ce ma nelinisteste este acest aspect oarecum indirect politic al cartii mele, pentru ca n-a fost intentionat. Si ma opun clar: e o iluzie sa credem ca, asemeni unei plante, ne putem intoarce catre radacini si astfel toate problemele se rezolva. E o tentativa provocata de frica de a trai intr-o lume mondializata si globalizata. Oamenii se agata de “cel mai mic numitor comun”, de ceea ce cunosc, dar e o greseala. Adesea se agata de ceva ce isi inchipuie ca le e familiar, niste radacini aproximative, iar aceasta apartenenta se bazeaza, de fapt, pe excluziune. Nu, Gabriel nu se intoarce la radacinile sale, el isi pune intrebari referitoare la povestile care l-au construit si care l-au ajutat sau nu sa se poata exprima. Radacinile nu ne dau raspunsuri la toate problemele noastre existentiale.
E un aspect politic al cartii care a scapat acelui autor – Dumnezeu atotputernic. Regretati?
Da, e un aspect politic care mi-a scapat si de care mi-am dat seama in intilnirile mele cu cititorii. Inteleg spaima si forma de nesiguranta pe care o resimt oamenii. Generatia mea, la 45 de ani, a trait deja evolutii tehnologice inimaginabile. Cind eram mic, parintii mei nu aveau televizor. Bunicii nostri au trecut razboaie pe care daca noi astazi nu le mai traim, nu inseamna ca n-avem parte de violenta. Violenta noastra e structurala, infiltrata in cotidian. Pentru a ma construi eu am incredere in povesti, dar la nivelul societatii exista fara indoiala o repliere identitara.
“Am fost un baiat foarte singuratic”
Ce poveste a lui Gabriel, personajul romanului, a fost suprimata de autorul omniscient condamnind cititorul sa n-o afle, dar ea va ilumineaza intr-un fel personalitatea?
(ride) E o intrebare foarte dificila. Am sa va dezvalui un aspect autobiografic. Nu e o intimplare faptul ca Gabriel traduce, in lumea inventata de mine, o carte a lui Thomas Mann. In tinerete am citit Thomas Mann cu obstinatie, era ceva care imi permitea sa evadez. Provin dintr-o familie ale carei origini erau in alta parte si simteam uneori o anume diferenta. Diferenta poate naste un sentiment de singuratate. Am fost un baiat foarte singuratic. Autori precum Thomas Mann mi-au dat voie sa evadez intr-un fel de seninatate pe care n-o aveam in viata reala. Sentimentul ca putem avea mai multe vieti nu m-a parasit niciodata. Forta literaturii rezida in a spune umanitatii “alte vieti sint oricind posibile”. E definitia mea.
Aveti trei copii. Au citit prima carte a tatalui lor?
Baiatul cel mare, de 16 ani, a citit-o.
Ce a spus?
Am vorbit putin. Si el este foarte pudic (ride). A spus ca i s-a parut frumos, dar foarte complicat. Am luat-o ca pe un compliment, dar cred ca el a perceput probabil o anumita complexitate a tatalui pe care pina atunci poate n-o vazuse. Va marturisesc ca in noua mea viata de scriitor este lucrul pe care il gasesc cel mai complicat, relatia cu cei apropiati.
Va privesc altfel? In ce fel?
Uneori ei o si marturisesc, alteori imi inchipui ca ma privesc altfel. Nu sint nici pe departe singurul scriitor care isi da seama de asta. De altfel, in Baile Kiraly vorbesc despre romanul Doctor Faustus de Thomas Mann. Este povestea unui artist care, pentru a putea crea, face un pact cu diavolul caruia ii promite ca nu va iubi niciodata. Doctor Faustus intilneste un baiat care are un fel aparte de a vorbi si pe care incepe sa-l iubeasca. Pentru ca a incalcat legamintul, diavolul il pedepseste ucigindu-l pe copil care moare din cauza unei meningite. Modelul acestui personaj-copil a fost propriul nepot al lui Thomas Mann care, pe jumatate elvetian, vorbea o limba nemteasca particulara. Cind nepotul a inteles ca el a servit drept model pentru personajul care moare in chinuri cumplite in lumea romanului, acest lucru l-a bintuit toata viata. Sa te afli in preajma unui scriitor e complicat, foarte complicat.
“Relatia mea cu Romania e despre o pierdere”
Romanul dvs. incepe si se termina… mergind. Unde se duce Gabriel?
(ride) Vom vedea mai tirziu. O alta carte e pe drum. In orice caz, chiar daca pare uneori ca merge inapoi, Gabriel avanseaza. Avanseaza catre cuvinte si catre posibilitatea de a-si scrie propria sa poveste.
Scrieti deci o a doua poveste a lui Gabriel? In prima, secretul originilor sale l-a dus pina la baile Kiraly din Ungaria. A doua carte il duce undeva?
Va exista o legatura intre cele doua carti, dar nu e nici pe de parte o continuare. A doua carte, si sinteti prima care o afla, vorbeste despre Romania!
In ce fel vorbeste despre Romania? In glasul dvs. e o anumita fascinatie…
E adevarat, e o societate pe care o privesc cu ceva mai multa curiozitate si un interes mai pronuntat decit un francez oarecare. E o tara apasata inca de greutatea de plumb a comunismului, teama si neincrederea sint inca prezente in relatiile umane. In acelasi timp ma fascineaza vointa de a o face sa treaca drept o tara occidentala. Penduleaza intre doua extreme si asta ma tulbura. Pentru mine, Romania a fost si mai mult decit Ungaria o prezenta-absenta, o alta pata alba in istoria familiei. M-am intrebat ce rol a jucat Romania in viata bunicilor tatalui meu si cum ma structureaza pe mine povestile care i-au format pe ei. E o cultura pe care nu o cunosc, dar in acelasi timp nu-mi este cu totul straina, raportul care se naste e complex si uneori am un sentiment de proximitate. Prima oara cind am fost in Romania a fost straniu. Stiam ca tatal si bunicii vorbeau perfect romaneste, iar eu ma simteam “in strainatate” in aceasta tara din limba careia nu intelegeam nimic sau intelegeam doar acolo unde limbile franceza si romana se intilnesc. M-a tulburat gindul ca iata, asta auzeau tatal meu cind era copil si bunicii mei, aceasta limba, aceasta muzica, de acum inainte pierduta. Iata, e vorba din nou despre muzica din cuvinte. Relatia mea cu Romania e una despre pierdere. Stiu insa ca de fapt n-am pierdut nimic pentru ca nu mi-a apartinut niciodata nimic.
Cartea
Povestea lui Gabriel se deapana sensibil si discret, oscilind intre iubirea neimplinita pentru Laura, prietenia vinovata cu Leo, moartea timpurie a surorii, Marianne, intr-un accident pe o sosea serpuind pe dealurile din Champagne si, mai ales, incapacitatea lui de a comunica. Este povestea multor copii ai caror parinti au preferat exilul. Parinti care au parasit imperiul austro-ungar si, dorind sa lase definitiv in urma intreg trecutul, au preferat sa-l ascunda si copiilor. Elev eminent, dar singuratic, devenit un traducator renumit, Gabriel ajunge in cele din urma sa afle adevarul despre inaintasii sai, o descoperire care va insemna cautarea propriei identitati si, totodata, redefinirea propriului destin.
Polifonic, inteligent construit, cu dezvaluiri temperate care il tin pe cititor sub tensiune, romanul lui Jean Mattern are o muzicalitate nebanuita, asemenea unei sonate cu acorduri triste din care razbat totusi motive de optimism. Caci, indiferent cita nefericire ne-a rezervat destinul, ca in povestea biblica a lui Iov, intotdeauna mai exista o sansa: “Deschide-ne poarta” e rugaciunea pe care evreii o rostesc inainte de Ziua Marii Iertari. Iar poarta odata deschisa, dincolo de ea, oricind poti afla in viata un nou drum. (S.L.)