Desi afara era mohorit, ploios, vintos, fara frunze si flori, inauntru, in schimb, pe linga semineu, cu farfuriile pline de bunatati ca in Banatul multiculti, s-a infiripat un fel de paradis al belsugului si tihnei. Raiul s-a luminat si mai tare cind la desert am servit lapte de pasare, cremes, cafele si istorisirile gazdei despre conti si contese, castele, parcuri de vinatoare si despre cerbii si caprioarele care, daca ai noroc, vin din rezervatie pina la gard si ti se uita in ochi.
Dupa ghiftuiala, siesta si vreo doi kilometri facuti pe jos printr-un fel de burnita, sarbatoritul Bazil nu si-a putut scoate din minte ideea infipta de administratorul pensiunii: sa ne aventuram de-a lungul padurii si-al rezervatiei, printre dealuri, pina in satul Buzad. Desi nimic nu ne imbia la drum, ne-am urcat in masina si-am pornit. Fara sa ma gindesc prea mult, exact ca in copilarie (obicei cam cretin, la care n-am renuntat nici acum), imi iese porumbelul din gura, ca sa fac un pic de atmosfera, ca sa ne invioram cu ceva. Zic sprintar mai, daca vedem un cerb… si ma opresc brusc, fiindca prin cap imi trece partea a doua a gindului (…atunci noi cinci si ai nostri, rudele si prietenii si cunoscutii, colegii, vecinii, absolut toti, o sa fim sanatosi si o sa traim fericiti pina la adinci batrineti), dar si spaima fulgeratoare ca n-o sa vedem nici un cerb si ca deci o sa ne cotropeasca relele. Ce-o sa fie, ce-o sa fie daca o sa vedem un cerb, imi da ghes Bazil. Pai o sa-l botezam Bazil si tu o sa ajungi cindva rector la UVT. Chicotelile si planurile de viitor au tinut cam zece minute, cind dintr-o curte din Buzad a rasarit falnic un cocos rosu cu o gaina dupa el. Eh, asta e, ghinion, nu-i cerb, da’ tot e ceva, macar de-o sefie de catedra.
Am intors masina si-am luat-o inapoi, tot prin padure, tot printr-o ploaie marunta, pe linga rezervatie. Cind deodata, minune! In mijlocul drumului – o caprioara si un pui de cerb alb! Stau si se uita la noi cum ii privim incremeniti. Stam si ne uitam la ei cum se decupeaza ca niste statui pe cerul noros: cerbisorul destul de inalt si puternic, iar ea – parca in umbra lui, pina se intorc in profil, o zbughesc in padure si se pierd ca niste pete luminoase printre copaci.
P.S.: Luni si marti nu stiu ce demon ma impinge si spun cui apuc ce minune ne-a fost dat sa traim. Prietenii scriitori si citiva pictori cad pe spate de incintare si zic ca a fost chiar ca-n povesti. Vinatorul Pista ciobeste un pic din mister si zice ca-i logic ce s-a intimplat, fiindca vietuitoarele au iesit la drumul mare de foame, crezind ca biriie tractorul cu nutret. Biologul Dan striveste de-a dreptul corola si zice ca cerbul nostru nu-i fermecat, ci pur si simplu degenerat: un pui de lopatar albinos. Normal sa se intimple asa ceva intr-o rezervatie veche de peste 150 de ani, unde ultimul lup a fost vazut in 1902. Deci n-are loc selectia naturala, animalele traiesc prea mult, gena se istoveste si din cind in cind rasare cite-un cerb alb. Simplu si clar ca lumina zilei.