Ieri a murit motanul mamei. Dumnezeu stie ce iubit a fost. Avea ochi incredibil de mari, iar botul si-l tinea mereu putin intredeschis, ca intr-o permanenta stare de uimire. Mama nu poate vorbi la telefon. Zice ca nu de fata cu tata. Si tata intra mereu in camera cind suna telefonul. In camera mai e si pisica, mama motanului. Curata, alba, cocotata pe biblioteca. Ea umbla mereu numai pe sus. Bibelou.
Emil Brumaru: Moartea unei pisici, a unui motan, cum a fost cea a lui Scamosila, nu poate fi transmisa. Cui sa-i spui? Toti surid surprinsi: cum, suferi din cauza unui motan? Pare stupid! Si ce daca a murit o pisica? Mor oameni, apropiati, necunoscuti unii, citeodata cu zecile de mii in catastrofe inimaginabile (cutremurul din China!) si tu esti trist din cuza unui motan? Medic, la tara, cum puteam eu transmite, si cui, durerea asta care nu e deloc un moft… Ba chiar e augmentata din cauza ca nu are cine sa te compatimeasca, cu cine sa o impartasesti… Oricum, cind a murit Scamosila mi-am spus ca mi-a murit, de fapt, poezia… Si mult timp nu am mai scris nimic…
V.D.N.: A murit poezia… Si cit timp trebuie sa treaca nu pina sa poti scrie, dar pina sa poti macar vorbi despre asta, pina sa-ti poti aminti intimplari frumoase, simple… Mersul lui pe linga peretele holului, saltul pe canapea, icnetul pe care il scotea cind trupul grasun ateriza de pe dulap pe fotoliu, sforaitul, tremurul labutelor. Si in tot acest timp te apleci si mingii o sfera de aer, jos, acolo unde venea el, la picioare, cerindu-ti ceva care de-acum va ramine nedat.
E.B.: De fapt, atunci cind a murit Scamosila am ramas mut. Eram la tara, omului ii pasa daca-i moare vaca sau calul, nu motanul! Fusesera citeva zile de ploaie, de noroaie… L-am gasit linga linia ferata, intins, nefiresc de lung… Toti au lansat ipoteza ca a fost calcat de tren. Dar nu era schilodit. Mult mai tirziu, cind deja eram in Iasi, cineva mi-a spus ca fusese otravit de gazda mea… fiindca ii mincase nu numai puii de gaina, ci chiar gainile… Daca as fi aflat atunci, cred ca ma mutam pe loc…
V.D.N.: Mutesti, da. Dar mai intii a fost un urlet, mi-l amintesc fiindca in linistea noptii a sunat de parca ar fi venit din afara mea. Ma si vedeam, aplecata deasupra fotoliului, voiam sa opresc cosmarul… Si nu se oprea. Se oprise visul. Al meu a murit la 4 si zece minute, noaptea, de parca si-ar fi reglat ceasul sa sune anume la ora aceea; stia ca ma scol noapte de noapte la 4. La 7 si jumatate am plecat la serviciu. Nu puteam lipsi. Dar am zacut in biroul mic, cu usa inchisa. Am uitat sa trimit masina la aeroport, dupa nu stiu ce oficial european care trebuia adus din Bucuresti la Sibiu. Mult timp apoi, noaptea, mergeam cu bagare de seama. Abia atunci am inteles ca, de-a lungul celor zece ani de locuit cu motanul, imi modificasem mersul pe timp de noapte. Puneam cu grija un picior inaintea altuia, sondind inconstient aerul, nu cumva sa-l lovesc pe Roni. De-acum, as fi dat orice sa ma impiedic de ghemul moale si cald. Dar mersul meu precaut era dintr-odata caraghios, inutil, ca un dans fara muzica.