Ceea ce nu e cazul. David Gilmour ramine un exemplu de gentleman charismatic, fara sa fie mai putin rocker.
Unii apreciaza ca, prin retragerea lui Syd Barrett, formatia Pink Floyd a pierdut originalitatea, iar Gilmour nu s-a ridicat la nivelul inaintasului (si prietenului sau din copilarie, caruia i-a purtat de grija cit a putut). O fi, nu zic nu. Personalitatea lui Gilmour s-a manifestat asa, si nu altfel! Sa-i pretindem ce nu putea produce, e absurd. Sa judecam discurile lui comparativ cu ce-ar fi inregistrat Barrett daca ar fi fost sanatos, e pueril. Sa ne imaginam cum ar fi evoluat Pink Floyd cu Syd e un joc frumos. Dar de unde stim ca ar fi evoluat? Poate se destrama inainte de The Dark Side of the Moon. Waters nu e un partener tocmai comod, s-a vazut. Iar doua creiere obsedate de absolut nu rezista impreuna timp indelungat…
Daca ar fi sa judec tendentios, Pink Floyd, asa cum a ramas, datoreaza in mai mare masura lui Gilmour decit lui Waters. Melodicitatea uimitoare a compozitiilor devenite “clasice” n-ar fi fost posibila fara apetenta lui Gilmour pentru frazarile armonioase, perfectionate la maxim. Spune undeva ca a lucrat vreo 10 ani la una dintre piesele de pe On an Island (2006), mai precis, atit a distilat ideile acumulate in jurul nucleului intrezarit intr-o noapte, pe o insula greceasca. Un amanunt din vremea lucrului la Final Cut (1983) e de-a dreptul… didactic: Pink Floyd inregistrau intr-un studio vecin celui unde Eurythmics puneau pe benzi piesele albumului Sweet Dreams. LP-ul duoului Stewart-Lennox era terminat si intrase in top pe primul loc, in timp ce Gilmour, Waters si Mason (pe Wright il concediasera) abia aveau gata 45 de secunde!
Aceasta lentoare sa-l fi facut pe Gilmour aproape sarac in discografie? Evident, nu! Artistul stie bine ca dupa ce-ai atins un nivel foarte ridicat, nu poti da publicitatii ceva mai putin finisat si valoros. Cum statutul capodoperei este o treaba deloc simplu de inteles, presiunea operei urmatoare devine greu suportabila. Citi au rezistat? Pe Gilmour nu pare sa-l fi framintat cine stie ce asemenea probleme. Ca multi meseriasi ai rockului, el considera muzica drept un job caruia trebuie sa i te dedici deplin. Iar perfectiunea unei piese nu vine din nu stiu ce puseu genial, ci din continua rafinare a lucrului, din detalii adunate si adaugate permanent. Artistii de felul lui Gilmour pot fi suspectati de banalitate, de platitudine ideatica sau de inapetenta la nou. Nu pot fi acuzati ca artei lor ii lipsesc finetea, sobrietatea, bucuria…
Intilnind pe o strada din Venetia un cintaret la… pahare cu apa, Gilmour il invita sa-l acompanieze la una din piesele concertului pe care il dadea seara urmatoare in oras. Nu-i mare scofala. E doar gestul unui muzician care isi perfectioneaza continuu opera…