In Mireasa cu sosete rosii, proza nu numai ca respira, dar isi permite sa se-apropie uneori atit de mult de poezie, incit romanul devine un prozo-poem discret si delicat. Mireasa e, intr-un fel, cel mai frumos raspuns pe care-l avem in literatura romana la Zenobia lui Gellu Naum.
Daca insa Zenobia e romanul iubirii desavirsite si-al compatibilitatii fara rest, Mireasa e romanul nepotrivirii, al dezamagirii si esecului. In prima parte, Adela Greceanu lasa cinci femei sa vorbeasca, in noaptea dinaintea nuntii. E deci multa galagie, miresei i se impleteste parul in timp ce isi ia ramas-bun de la barbatii ei de pina atunci (“am facut curat in dulap: fiecare mort in paltonul lui, fiecare ciorap cu flaconasul lui de singe, fiecare bereta cu portia ei de opiu”). In a doua parte, e-o liniste cumplita. Nunta n-a mai avut loc, mireasa e acum singura in apartamentul ei, un loc pustiu, “ca si cum as fi ajuns pe lumea cealalta fara s-o fi parasit pe aceasta”.
De fapt, nu e singura, toate deziluziile si povestile ratate umplu aerul. “Nici unul din iubitii mei nu e cu mine, dar nici unul nu a plecat de tot. Ce mi se intimpla acum poate o sa dureze ani de zile si nu e altceva decit lunga lor plecare”, spune mireasa. Si mai spune asa: “Am observat ca scrisul ma face sa parcurg distanta dintre mine si lume, care e egala cu distanta dintre mine si el”. Incredintata ca literatura buna poate micsora distanta dintre noi si lume, Enticlopedia va invita sa cititi Mireasa cu sosete rosii si s-o asezati, apoi, in raftul de carti-de-recitit-din-cind-in-cind.