Traducere de Ada Tanasa
Cairo, aprilie 1997
Unii oameni isi pot provoca singuri plinsul. Eu imi pot provoca singura spaima. Cind eram copil – inainte sa am propriii mei copii –, faceam asta gindindu-ma la moarte. Acum ma gindesc la stele. Ma uit la stele si imi imaginez universul. Apoi ma intorc la galaxia noastra si dupa aceea la planeta noastra – rotindu-se prin acea imensitate. Rotindu-se la disperare. Si pret de o clipa nesiguranta totala, pura improbabilitate a lucrurilor ma coplesesc. De ce ne putem agata?
Noaptea trecuta am visat ca ma plimbam inca o data prin casa in care a copilarit tatal meu: sub picioarele mele – marmura rece din holul de la intrare, deasupra capului meu – plafonul inalt din grinzi de lemn: mii de flori pictate stralucind intunecat in inalt. Si mai era terasa cu grilaj de lemn a haramlek*-ului, iar dincolo de lemnaria bogat ornamentata am zarit umbra unei femei. Apoi usa grea din spatele meu s-a deschis dintr-odata si m-am intors: proiectata pe un dreptunghi stralucitor de lumina, am vazut (asa cum nu mai vazusem niciodata in viata) silueta inalta, cu umeri lati, a straunchiului meu, Sharif Basha al-Baroudi, si, cind mi-am deschis ochii si mi-am tras cearsaful alb si apretat pina sub barbie, l-am vazut oprindu-se, dindu-si jos tarbush **-ul si intinzindu-l, impreuna cu bastonul lui din lemn de abanos, servitorului nubian care se inclina in fata lui, rostind cuvinte de bun venit. A aruncat o privire la parmalicul terasei si a inaintat spre mine si pe linga mine, pierzindu-se in umbrele micului vestibul despre care stiam ca ducea la scarile dinspre camerele femeilor. N-am mai pus piciorul in casa asta de cind fiul meu cel mic avea noua ani; cu zece ani in urma. Ii placea la nebunie casa si, privindu-l cum se juca si explora in timp ce paznicii muzeului se uitau la el cu bunavointa, m-am trezit intrebindu-ma: si daca am fi pastrat-o?
Dar asta nu este povestea mea. E o poveste ivita dintr-o cutie; un cufar invelit in piele care a calatorit de la Londra la Cairo si inapoi. Care a stat multi ani in debaraua unui apartament din Manhattan, apoi a gasit din nou calea de intoarcere si a poposit pe podeaua livingului meu, aici, in Cairo, in primavara anului 1997. E povestea a doua femei: a lui Isabel Parkman, americanca, femeia care mi l-a adus, si a Annei Winterbourne, englezoaica, strabunica ei, careia i-a apartinut la inceput. Si daca ma amestec in ea, o fac doar asa cum a facut-o si bunica mea acum un veac, cind a spus povestea iubirii fratelui ei.
Zi dupa zi am despachetat, am desfacut, am dezlegat. Am stat pe podea impreuna cu Isabel si ne-am minunat de eleganta pliseurilor de pe rochita de bebelus pe care am gasit-o, de finetea margelelor siragului de matanii din lemn de santal eliberate din geanta lor de catifea, de lustrul suporturilor de luminare din sticla. I-am tradus pasaje din taieturile din ziarele arabesti. Am vorbit despre timp si iubire, despre familie si pierdere. Am dus jurnalele si hirtiile in dormitor si am citit si rascitit cuvintele Annei. Aproape ca le stiu pe de rost. Ii aud vocea si o vad in miniatura din medalion: portretul mamei careia ii semana atit de mult.
La masa de sub fereastra, am potrivit cheia din geanta de pisla in incuietoarea delicata a jurnalului maro, am rasucit-o si m-am trezit dintr-odata intr-o toamna englezeasca din 1897, iar sufletul zbuciumat al Annei sta deschis in fata mea:
…si totusi, il iubesc cu-adevarat, in sensul ca ii doresc numai binele si daca mi-ar sta in putere sa-i ofer o soarta mai fericita si mai multa multumire in suflet, as face-o din toata inima, as face totul cu un entuziasm plin de voiosie… Dar, ca sa fiu dreapta, trebuie sa spun ca am incercat. Intelegerea mea – in special in ceea ce priveste barbatii – este, prin forta lucrurilor, limitata. Insa in limitele ei am incercat din rasputeri – incerc din rasputeri – sa fiu o sotie si o tovarasa credincioasa si iubitoare…
Nu e asa cum am crezut ca va fi cind eram fata – doar acum doi ani –, cind stateam linga pavilion si il urmaream, iar sufletul mi se umplea de bucurie cind arunca zimbind cite o privire in directia mea dupa o alergatura buna sau cind calaream impreuna si piciorul lui il atingea pe al meu.
Schimba crichetul cu fotbalul si as putea fi eu in locul ei. Ar putea fi Arwa sau Deena sau oricare din fetele cu care am copilarit aici, in Cairo, in anii ‘60. Ce importanta are un veac – sau un continent?
Cit de dureros, acum mai mult ca niciodata, simt lipsa mamei mele. Si totusi nu as putea spune ca Edward s-a schimbat. Nicidecum. Imi arata aceeasi curtoazie pe care o credeam promisiunea lucrurilor minunate ce aveau sa vina, vestitoarea unei afectiuni strinse si a unei intimitati a mintii si spiritului.
Sintem cam pe la jumatatea jurnalului, care a trecut deja bine de inceputurile sale de fata, cind Anna se pregatea sa scrie cronica unei vieti fericite de femeie casatorita – inceputuri miscatoare prin presupunerea unei ordini, a unui tipar previzibil in desfasurarea lui.
Mama e tot timpul in mintea mea. Mai mult chiar decit tatal meu drag – desi ma gindesc mult si la el. Ma intreb cum erau impreuna. Nu reusesc sa mi-i amintesc impreuna. Pina cind a murit, nu mi-am amintit-o decit pe ea. Iar in amintirea mea e inconjurata intotdeauna de lumina. O vad calarind – iute; intotdeauna la trap sau la galop. Si rizind: la masa, in timp ce dansa, cind intra in camera copiilor, cind ma tinea in fata ei in sa si ma invata cum sa minuiesc friiele. Mi se pare ca tata a inceput sa existe pentru mine abia cind aveam noua ani – cind ea a murit. Mi-l amintesc jelind-o. Plimbindu-se prin gradina sau stind in biblioteca. Intotdeauna blind si iubitor cu mine, insa trist. Nu mai existau dansuri, dineuri la care sa cobor in pijamale ca sa fiu sarutata de noapte buna. Sir Charles venea adesea sa-l vada. Si vorbeau despre India si despre Irlanda, despre regina si despre canal, despre Egipt. Discutau despre rebeliune, bombardament, proces. Dar nu vorbeau niciodata despre mama.
L-am intrebat pe sir Charles, acum citeva luni, dupa inmormintarea tatei, despre mama. L-am intrebat cum erau ea si tata impreuna. Fusesera fericiti? Iar el, parind oarecum surprins, a spus: “Asa imi inchipui, draga mea. Era o femeie minunata, iar el era un adevarat gentleman”.
Sir Charles nu vorbeste prea mult despre lucruri intime. Se simte mai fericit pe fagasul mult mai sigur al vietii publice. Desi “fericit” e un cuvint nepotrivit, fiindca e foarte nemultumit de viata publica si a fost intr-o dispozitie proasta la festivitatile Jubileului din iunie. Acum doua saptamini ne aflam in Saighton, in vizita la George Wyndham, si am luat cina acolo impreuna cu Dick Grosvenor, Edward Clifford, Henry Milner, John Evelyn si lady Clifden. S-a pus intrebarea daca popoarele barbare aveau dreptul sa existe, George sustinind – pornind de la Darwin si supravietuirea celui mai adaptat – ca nu-l aveau, iar restul invitatilor fiind cam de aceeasi parere. Sir Charles era foarte minios si a pus capat discutiei spunind (oarecum cu tarie) ca Imperiul Britanic a facut atita rau atitor oameni, incit merita sa piara si atunci ar fi prea tirziu ca sa mai spui sau sa mai faci ceva. Edward a ramas, in cea mai mare parte a timpului, tacut, fiindca, imi inchipui, era intr-adevar de acord cu grupul mai tinar, insa avea grija sa nu-si jigneasca tatal. Singurul aliat al lui sir Charles a fost John Evelyn, care si-a anuntat intentia de a-si trimite fiul pe Nil, catre izvor, ca sa “invete araba, sa tina un jurnal si sa-si insuseasca deprinderea de a observa si de a se baza pe propriile opinii si de a nu asimila principiile soviniste”. Mi-as dori – daca nu e o dorinta prea pacatoasa –, mi-as dori sa fiu eu fiul acela.
Edward vine din cind in cind in camera mea si e tandru si afectuos cind pleaca. Am crezut mult timp ca era un semn al firii mele capricioase faptul ca in asemenea ocazii eram coplesita de emotii si impulsuri atit de contradictorii prin natura lor, incit ma simteam ca o fiinta lipsita de ratiune: plingeam cu capul infundat in perne, ma plimbam incoace si-ncolo prin camera, deschideam ferestrele ca sa patrunda aerul rece al noptii in camera, ma aplecam peste pervaz si imi doream – Dumnezeu sa ma ierte – sa nu fi avut o constitutie atit de robusta, incit sa nu pot sa ma molipsesc de o raceala fatala si sa pun capat nefericirii mele. Adesea, dimineata, ajunsesem sa-mi pun comprese reci pe ochi pentru ca nici o urma de durere necuviincioasa sa nu se zareasca pe chipul meu cind coboram la micul dejun.
M-am intrebat daca a sesizat vreo umbra a acestei nelinisti sufletesti, pentru ca as fi fost bucuroasa sa-l linistesc si sa-l consolez cit de bine m-as fi priceput, insa, fiindca pleca intotdeauna atit de repede si cu atita aparenta nepasare, am ajuns la concluzia ca nelinistile acelea erau numai si numai ale mele si ca izvorau dintr-o slabiciune a naturii mele feminine si m-am straduit – ma straduiesc – sa mi le stapinesc si sa le inving. In acest scop am nascocit diverse stratageme marunte, dintre care cea mai reusita a fost aceea de a lasa mici treburi neterminate la indemina. Cind sotul meu se ridica din pat, ma ridic odata cu el si il conduc pina la usa ca sa ii urez noapte buna si, dupa ce inchid usa, ma intorc imediat la desenul meu sau la cartea mea pina cind sint sigura ca sentimentele ticaloase au trecut si ca pot sa ridic capul in siguranta.
Jurnalul nu mi-e de nici un ajutor in asemenea ocazii, fiindca n-ar face decit sa incurajeze exprimarea acestor emotii care ma ameninta si pe care trebuie sa le alung.
Nu pot sa cred ca e fericit.
Harta iubirii este cel de-al treilea titlu inclus in campania “Cu Polirom, ai verde la lectura!”. Pina pe 30 aprilie, poate fi cumparata la pretul promotional de 33.95 lei. Incepind cu data de 1 mai, cartea va costa 39.95 lei.
Autoarea
Ahdaf Soueif s-a nascut in 1950, la Cairo, in Egipt. A studiat in Anglia si Egipt, iar in 1973 a obtinut masterul in literatura engleza la Universitatea din Cairo si apoi doctoratul in lingvistica la Universitatea Lancaster.
A predat la Universitatile Cairo si King Seoud. A debutat in 1983 cu Aisha, o culegere remarcabila de povestiri nominalizata la Guardian Fiction Prize, urmata de romanul In the Eye of the Sun (1992) si de volumul de proza scurta Sandpiper (1996), distins cu premiul pentru cea mai buna culegere de povestiri al Tirgului International de Carte din Cairo.
A scris de asemenea opere de non-fictiune si a colaborat la numeroase reviste si ziare, precum “Sunday Telegraph”, “TLS”, “Washington Post”. La Polirom a mai aparut volumul de povestiri Te port in gind (2007).