Pofta principala pe care o am dupa cele doua lecturi ar fi vorbaria pe marginea lor, si asta gratie faptului ca sint printre putinele carti neincordate, fara pretentii sugrumante, venite din partea unor scriitori romani; relaxarea lor mi-a taiat din cheful de judecata.
Nu mi-au placut Legaturile bolnavicioase. Erau aglutinate acolo diverse Cecilii Stefanescu, diverse variatiuni pe acelasi ton, cel al cenaclului de la Litere bucurestean, in perioada lui buna. Nu mi-a placut cartea si pentru ca avea acea eticheta cu lipici: era ceva cu lesbianism, atit de difuz incit a trebuit sa apara un film ca sa ne convingem cu totii ca da, ceva-ceva era. Masinaria de marketing care pune piata filmelor in miscare poate scoate din carte si tot ce e mai prost. Asa ca acel erotism totusi “timid” – pentru ce a putut sa ne-aduca literatura de-a lungul vremii – dintr-un soi de Liceenii de secol XXI, rescris pentru snobimea de talie mica si medie, mi-a aparut de-a dreptul inutil de aplaudat. Nici un tip cu bibliografia pentru BAC citita cum trebuie, ma gindesc mai ales la interbelicii romani, nu are cum sa se mai arate in vreun fel miscat de asa ambiguitati sexual-literare.
Intrarea soarelui – o carte mai relaxata in ambitii
Intrarea soarelui e mult peste si pentru ca scapa intr-o buna masura (nu de tot) de tonul ala alintacios propus de Cecilia ca o variatiune personala la contemplarea prozastica a scolii de proza de la Facultatea de Litere, sfirsitul anilor ‘90. E o carte care mi-a parut ceva mai relaxata in ambitii si e scrisa in consecinta (dar neglijentele au facut deja deliciul altor recenzenti). Sal si Emi sint indragostiti, se suna la ore fixe si se cheama afara, discuta treburi de oameni mari, se investigheaza psihic si erotic, se cauta unul pe altul, ba chiar se vad la un moment dat in varianta lor matura intr-un parc etc. La un moment dat, am inchis ochii de emotie cind baietelul pe nume Sal coboara in subsolul unui bloc. Aveam o stringere de inima din cauza ca e foarte greu sa mai cobori in pivnite “urbane” fara sa fii muscat fatal de hidra imagistica hranita pe sute de pagini de Cartarescu. Totusi, Sal iese cu bine, stilistic vorbind, din aventura si din subsol, desi descopera acolo un cadavru (care se dovedeste a fi un produs al fanteziei sale, o corespondenta stranie a corpului acelei straine cu acela al iubitei Emi de peste ani).
Cecilia Stefanescu risca uneori schimbari de registru camilpetresciene. O discutie intre cei doi copii amorezati despre Tristan si Isolda, Sal fiind povestitorul, poate fi usor ridiculizata, dar exista o placere a lecturii si dincolo de nevoia de autenticitate, asa cum gasim si in cazul acelei celebre sedinte de filosofie in pat din Ultima noapte. Discutiile sint didactic conduse, nu atit de Sal, cit de autoare – dar ce conteaza cind rezultatul e unul amuzant si memorabil. Nici intilnirea dintre cei doi indragostiti la mare, la maturitate, insotiti de familiile lor nu exceleaza in verosimil, dar contine acea acceleratie cinematografica a scenei care incinta la lectura. Sentimentul de nemultumire vine din ambiguizari si dezambiguizari care inzorzoneaza scene reusite. Unii comentatori s-au aratat incintati de corespondentele dintre fantasma atit de “reala” din beci si finalul cartii. Mie mi-a retinut atentia mai curind delirul lui Sal inainte de vizita amantei, cind lesina pe drum si este adus acasa de Emi impreuna cu un barbat necunoscut. Incetosarile liniei narative pe care le-am intilnit in Intrarea soarelui mi-au parut sau frumoase incercari livresti, sau trucuri de film low-budget in care o explozie care ar fi trebuit sa fie spectaculoasa apare ca un foc de chibrituri.
Deranjant devine cind autorul da semne de slabiciune si incearca sa se convinga el insusi ca efectul special a avut vreo urmare. Verificarile gradului de “realitate” au ceva funny-eminescian: “Cind s-a trezit cu adevarat, si-a dat seama ca visul ei semana mai mult cu o amintire”. Putem gasi si posibile surse sau maestri intr-o descriere care pare povestire dupa Lynch: “Hotelul avea un aspect ponosit. Peretii erau tapisati cu matase rosie, scamosata, iar usile, din lemn vopsit negru, pareau niste cosciuge incastrate in perete” etc. Cecilia Stefanescu adora jocul cu planurile si cu gradele de consistenta a realitatii. Este atit de preocupata de schimbarea decorului si a paravanelor de real incit incepi sa orbecai dupa promisiunea care revine regulat, promisiunea decodarii relatiei puternice care-i leaga pe Sal si Emi. Traume din copilarie, amintiri ingrozitoare, fie ele reale sau imaginare, un amor puternic care rezista peste timp ar fi fost destule elemente care sa ma faca sa-mi doresc doar poveste de cuplu si nici un artificiu in plus. Am vrut sa citesc cartea in cheie “neambitioasa” si sper sa nu fi gresit prea mult. E un joc cu umbre si lumini, cu dialoguri alerte sau alunecari onirice, nu are voluptatea anglosaxona a descrierii de cuplu, nu are nici febrilitatea scotocirii voyeuristice a unui Camil Petrescu (parca am citit ca e unul dintre autorii favoriti ai Ceciliei Stefanescu), nu contine nici o poveste de dragoste “comerciala”. E o carte care, luata pe bucati si “faze”, sta foarte bine in picioare, dar care iti da uneori senzatia de film romanesc chinuit de anii ‘80. Relatia amoroasa rezista tocmai pentru ca e plina de necunoscute, de cosmar si de reverie. Cind indepartezi mai atent valurile, risti sa dai peste supraexplicitare, ca in acest fragment in care se repeta in patru fraze diferite cam acelasi lucru, fara vreo utilitate discursiva: “I-a intins mina si i-a strins-o puternic, nu exagerat, dar decis, de parca tocmai incheia o afacere. Gestul lui insemna ca, desi nu semnasera negru pe alb, cuvintul dat ii ajungea. Sigur, Matei nu apucase sa mai spuna nimic, dar chiar si tacerea putea fi luata ca un semn de aprobare. Tacerea insemna lipsa impotrivirii, o consimtire discreta, o abdicare”.
Sa tragem si-o fraza din aia tip verdict? Ce-ar fi sa spunem asa: Intrarea soarelui pare sa fie un ramburs executat intr-un timp rezonabil si cu o dobinda corecta de catre un autor care a beneficiat de prea mult credit la primul roman.
Un text care pare sa se apere de orice posibile reprosuri
Teodorovici m-a adus in zona meditatiei asupra desertaciunii literare cu noua lui carte, Celelalte povesti de dragoste. Unul dintre defectele majore ale unui povestitor bun este acela ca risca sa nu mai poata surprinde, risca sa intre complet in mirajul rezultatului imediat. Imi place cum scrie, cum isi controleaza povestirile, dar cu Celelalte povesti a devenit suparatoare senzatia ca vrea sa inainteze cu pasi mult prea mici pe o cale care parea sa fie pentru el o autostrada – omul chiar mi-a dat intotdeauna o senzatie de siguranta teribila in proza. Asteptam sa duca povestirea dincolo de anecdota sau de forta “morala” a fabulei. Cartea Celelalte povesti de dragoste este o colectie de pastile despre amor, unele memorabile, construite exact cum ma asteptam, fara scapari, fara derapaje. Se citeste rapid, e ca un caleidoscop pe care-l rasucesti de citeva ori si stii cam ce ar fi de asteptat. Singurul text care mi-a ramas infipt ca o borna in goana prin povestile atipice de amor ale lui Teodorovici ar fi “Copilul-lup”. Un el si o ea aflati in voiajul de miere opresc masina la un motel in care dau peste un fost iubit al ei, un tip agresiv care le strica tot cheful. Dupa replici umilitoare pentru amindoi, cei doi se baricadeaza in camera si vorbesc despre ei, despre viata amoroasa de dinainte. Intre timp, mitocanul apare si bate la usa, tipa, urla, dar nimic nu-i poate scoate pe cei doi din linistea pe care si-o insufla unul altuia. Frica e, mai ales la personajele masculine din proza lui Teodorovici, o savuroasa stare burgheza, o filosofie a autoconservarii cu delicii vinovate.
Bineinteles, am mai retinut personaje precum securistul retras la tara sau Sticlosu cel bataus, situatii precum o mica birfa intre barbati aflati la pescuit. Dar am avut prea putin material pentru un suflu normal, de lector impacat. Imi place masculul bonom, anti-macho, ascultator si scormonitor pe care il propune Teodorovici in prozele sale, dar m-a deranjat preaputinul mizei. Nu sint un cautator de mari literaturi si de mari emfaze. Dimpotriva. De data asta insa, m-am trezit cu un text inchis in sine, care pare sa se apere de orice posibile reprosuri, construit cu multa-multa precautie. Sau poate voi fi fiind mult prea experimentat in lectura, vizionare, ascultare a povestilor de cuplu, cine stie.
Cecilia Stefanescu, Intrarea soarelui, colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2008, 34.95 lei
Lucian Dan Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste,
colectia “Ego. Proza”, Editura Polirom, 2009, 29.95 lei