Etajul opt, lifturile care nu merg, vizitatori cardiaci alaturindu-li-se pacientilor operati, cu totii in pragul infarctului, targi, asistente ametite, mai degraba povestindu-si visele decit sa-si faca treaba, si juramintul pacientului, in ultima zi, ca n-o sa mai vina aici nici cu forta. Ca si daca se va trezi in salvare, va sari din mers, o disparitie… Am citit uluita – era exact povestea mamei.
Pisica nu maninca de-o saptamina, de cind e mama in spital, spune tata. Ii imit chemarea, alinturile ca niste triluri cam caraghioase, niste iodlere feline, si vine, si linge – doar ca nu-i spun povesti cu pitici –, si goleste farfuria. Uitasera s-o dezmierde…
Si povestile tatei, in gradina intunecata – doar la lumina liliachie a desktop-ului cu brinduse – povesti de la pescuit, cu popindai itindu-se cu zecile dintr-un mal inclinat, furind momeala, boabele de porumb din batista, si cum ii striga el cu “cutu-cutu” (pai cum sa strigi un popindau?).
Si rugamintea mea – cind mama a revenit acasa – rugamintea mea sa se uite si ei la malul verde, nu tot la cel innamolit, care te-nghite daca-l privesti insistent, si teama ca nu vor asculta de copilul care nu stie de nici unele si sta aiurea acolo, in gradina, cu orele; ce-o fi facind ea, popindaica?
Emil Brumaru: Dimineata, in pinzele de paianjen, miraculos de fragile, vedeam boabele de roua prinse, atirnind rotunde, aproape rupind firele pina la urma rezistente…. Ma uitam uluit, ca la o bijuterie, orice miscare mai brusca, chiar o adiere, le-ar fi putut spulbera. Intotdeauna eram curios sa ghicesc unde sta ascuns paianjenul ce lucrase atit de sirguincios la ceva ce oricind ar fi disparut: poate doar privirea mea le salva inca o clipa!
Uneori aparea si Muteasca, ba chiar si Scamosila, calcind prudenti prin iarba gradinii din spatele casei, ocolind gratios fructele cazute, putrezind lent, biziite de viespi sau de muste mari, albastrui, zgomotoase… Pisicile se alintau pe linga firele de iarba, uneori le mincau cu incapatinare! Ciuleau urechile cind cadea cite un fruct rascopt si o luau la goana, ascunzindu-se in casa de pericolul neprevazut…
Scindurile de gard, cu virfurile zdrentuite de vreme, vechi, raspindind un parfum disperat, ca un semnal al trecerii, trecerii, trecerii vietii noastre, dupa ploaie…
V.D.N.: Privirea poate salva pentru o clipa… Chiar asa este, ai senzatia ca numai vazute, privite atent, de aproape, lucrurile mici au sens, se implinesc, si nu oricum, doar pentru tine, in imparatia ta secreta. Paianjenul meu salasluia intr-o crapatura adinca, o pestera transversala care strabatea terasa unde era asezata masa. Gri, mare, cu alura de luptator anti-tero, cum n-am mai vazut niciodata; ne-am speriat unul de altul. “Avea cruce?”, a intrebat tata. N-avea. Ar fi fost si pacat. Era cit se poate de simplu. Scindurile vechi… Sint avocatul apararii lor, cind toata lumea le vrea duse. Tata suride si stiu ca daca nu s-ar fi lasat de fumat, si-ar fi ascuns zimbetul tragind dintr-o tigara.
Mai stiti, mai stiti cind ati mers la furat de marmura, sa puneti pe poteca pisicii, la Mircea Ivanescu acasa? Abia in poze am vazut ce mindra pasea pisica tatei, din piatra in piatra…