Excursurile pe clape, in care Wright a excelat mereu, au profunzimea unei nopti cu cerul imbicsit de nori, prin spartura carora se intrevede puzderie de praf interstelar, dincolo de fata intunecata a lunii… (Cer iertare cititorului pentru acest puseu literaturizant, reminiscenta a romantismului psihedelic!) Uneori linia basului coboara in profunzimile sufletului omenesc mult mai jos decit nivelul atins de Roger Waters in citeva dintre compozitiile sale, atit de cunoscute incit se poate afirma ca fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. Si daca versurile abstracte schiteaza confuzia din mintea cuiva care sufera anomalia si aberatiile vremurilor postmoderne, textura sonora salveaza personajul, ca si pe ascultatorul captivat, de la (con)damnarea eterna, fara drept de recurs, prezenta la Waters si intr-o buna parte a culturii occidentale.
Richard Wright a fost nedreptatitul, omul de sacrificiu al grupului Pink Floyd. In situatia lui sint si altii, din trupe in care prim-planul era acaparat de vreun vocalist carismatic sau vreun duo de cantautori prolifici si cu priza la public. George Harrison, la Beatles, John Paul Jones, in Led Zeppelin, Bill Wyman, cu Rolling Stones, au trait, probabil, nu putine frustrari datorate penumbrei in care ii impingeau alde Lennon-McCartney, Plant-Page, Jagger-Richards. Deja se poate spune ca treaba asta e loc comun in peisajul rock. Nu mai putin adevarat este ca rolul instrumentistilor neglijati este absolut esential pentru articularea si definitivarea timbrului formatiei respective. Partitura clapelor n-a sunat niciodata mai bine ca sub degetele lui Wright, intr-o compozitie Pink Floyd. Oricite adjective as adauga in continuare, n-am sa pot gasi tonul just, nuanta exacta, definitia corecta pentru una dintre contributiile fundamentale la arta muzicala contemporana. Ascultatorul sa ia, de exemplu, versiunea piesei Echoes, executata in 26 august 2006, prezenta pe recenta aparitie discografica David Gilmour – Live in Gdansk (2008, EMI). Pasajele de Hammond B3, de Farfisa si Korg, trecute prin difuzoare cu sistem Leslie, suna proaspat si viguros, par compuse acum. Richard Wright insusi are o bucurie neascunsa de a cinta, aproape 25 de minute cit dureaza piesa si cit il putem vedea filmat HD intr-o baie de lumini si lasere ce-au facut faima spectacolelor Pink Floyd. E ca si cind una dintre cele mai reusite piese prog-rock regenereaza trupul muscat de cancer al celui ce-a contribuit decisiv la fericirea multor milioane de iubitori ai frumusetii pure!
Totdeauna mi-au placut eleganta si discretia lui Rick, mostre de fair-play englezesc. Unul jignit, in felul in care a facut-o Waters cind cu concedierea si reangajarea lui Wright pentru The Wall, ar fi protestat macar de forma. Prea subtil pentru lumea showbiz, Richard Wright a preferat sa exploreze universul clapelor si-al tehnicii, cu indiferenta si umorul tipic societatii ce l-a consacrat.
La sase luni de la deces, un mic elogiu alaturi de-o floare pe mormint!