Cervantes spune ca cititorul de traduceri e asemeni celui “care priveste din dos tapiseriile de Flandra: desi inca se mai vad figurile, ele sint pline de fire care le intuneca, astfel incit nu se pot deslusi in stralucirea lor originala”. Boileau foloseste un alt exemplu: “Dra. de Lafayette, femeia cea mai desteapta din Franta si cea care scria cel mai bine, compara un traducator prost cu un lacheu pe care stapina lui il trimite sa-i faca un compliment cuiva; ceea ce stapina va fi zis in termeni politicosi, lacheul o va spune grosolan, masacrind limba”. Geometrul lui Montesquieu ii raspunde astfel celui care il anunta ca in sfirsit a terminat o traducere din Horatiu la care lucrase 20 de ani: “– Dar cum! Domnule, de douazeci de ani dvs. nu mai ginditi? Vorbiti in locul celorlalti, iar ei gindesc pentru dvs.?” si inca “Nu semanati defel cu geniile sublime pe care le travestiti: caci in timp ce dvs. traduceti mereu, pe dvs. n-o sa va traduca nimeni”.
Goethe compara traducatorii cu petitorii plini de zel, dna. de Stael vorbeste in sentinte (“O muzica facuta pentru un instrument nu se interpreteaza cu succes la un instrument de alt tip”), Gide (el insusi traducator de Goethe si Shakespeare) vede in traducator un “calaret care-si forteaza calul sa faca miscari nefiresti”, iar Nabokov (caruia traducerea lui Evgheni Oneghin i-a luat citiva ani buni) pufneste asa: “Traducerea? Pe o tava/ capul palid si schimonosit al unui poet,/ strigat de papagal, palavrageala de maimuta,/ profanare a mortilor”. In numele tuturor talmacilor din toate timpurile, protestez. Si cer definitii, daca nu conceptuale, macar metaforice-pozitive. Aveti vreo propunere?