Ar putea sa se impace cu fiica de care a uitat cu mult timp in urma. Ar putea avea o relatie pe bune, mai mult decit un lap dance, cu femeia de la clubul de striptease care stie si ea cum e sa-ti pierzi cota din pricina virstei. The Wrestler mi se pare cel mai bun film american al anului trecut si unul dintre cele mai reusite filme americane in general. Dintre atitea productii facute pe reteta, cu artificii care si-au pierdut de mult eficacitatea, cu bani sau/si cu un efort de productie care e profesionist, dar care tine de industrie si nu de arta, filmul lui Aronofsky se detaseaza prin autenticitate, modestie si perfecta stapinire a mijloacelor. Ca si Slumdog Millionaire/Vagabondul milionar (dar aici se opreste asemanarea) a fost facut cu bani putini. Numele lui Mickey Rourke incetase sa mai constituie o garantie. Lipsa fondurilor s-a pretat insa pe cerintele povestii. Si ca realizare, filmul e economicos. Nu e nimic in plus, nici in dialog si nici in reactiile personajelor. Suficient cit sa empatizezi cu eroul si sa-i tii pumnii strinsi sa reuseasca sa se rupa de drogul spectacolelor de wrestling, singurul care-l pune in centrul atentiei, dar care i-a devenit fatal.
Rourke e genial, iar filmul la fel
Fara a plusa cu propria drama, cu propria nevoie de a reveni in centrul atentiei, Mickey Rourke joaca la milimetru, se investeste cu totul in personaj, dar isi tine biografia in spatele ecranului. Nu il vezi pe Mickey Rourke violentul, dificilul, ratatul, ci pe Randy the Ram care ii seamana foarte bine, dar care are niste rani atit de supurinde si atit de adinci incit se vad din felul in care merge, gesticuleaza sau pur si simplu sta. Ti se rupe inima de el, dar nu i-ai spune-o pentru ca nu pare genul care trebuie mingiiat pe frunte. Si, daca n-ar fi boala, nici nu si-ar recunoaste singuratatea. Ai putea scrie pagini despre privirea lui cind seful magazinului unde cere de lucru, un pitic smecher care altadata si-ar lua-o imediat in freza, ride de el. Dar Randy are nevoie de slujba de la raionul de mezeluri. Nu poate riposta, iar privirea lui amesteca si furie inghitita, si amaraciune, si jena, dar mai ales un fel de detasare. “Uite-l si pe prostul asta”, pare sa spuna.
“Habar n-are care sint lucrurile cu adevarat importante.” Nimic nu te face sa crezi ca Randy a fost un om bun, dimpotriva, dar felul in care Aronofsky si Rourke ti-l infatiseaza trezeste in tine rezervele de umanitate. Fiecare merita o doua sansa, iar filmul are multa generozitate pe care o simti emanind ca aburii din eroul umflat cu steroizi. Daca n-ar fi dat de greu, poate ca Randy n-ar fi devenit atit de sensibil si de generos, dar nu poti sa nu-l iubesti cu infatisarea lui de rocker puriu cu tot, cu muzica anilor ‘80, singura pe care o accepta, cu fata lui plina de transee pe care si-o bronzeaza la solar, si sa nu-i dai tu, spectator uns cu toate alifiile, toate sansele pe care i le poti da. Rourke e genial, iar filmul la fel.