Structura muzicala, articularea simfonica, modelajul sonografic, exploatate la toate nivelurile – text, supratema, trupa, spatiu – constituie miza montarii, claviatura din pamint si vise. Din magma ingalata subpaminteana si puritate suprapaminteana. Cea mai verticala dintre piesele shakespeariene – Furtuna (vas dramaturgic in care se topesc forte sumbre solidare cu mirosuri sordide si utopii magice) este gindita de Cristi Juncu axial, pe linia de forta care uneste grohaitul cu soapta susurata parca dintr-o alta lume.
Juncu face din Prospero orchestratorul-dirijor al unui spatiu care se naste si renaste continuu din sunete, din ciupitul clapelor, din sughitul betivanilor ametiti de muzici si f(r)aze carora nu le dau de cap. Betivi politizati de omul-testoasa, Caliban cel grunjos (Andi Vasluianu face cel mai bun rol al sau in teatru de pina acum), sclavul perfect de cameleonic, omul maselor animalizate, care striga, in dementa, cu creierul imbibat in bautura si ochii bulbucati, libertate. Anarhist cumintit de stapini care-l fac sa se ascunda in carapacea lui bovina, protectoare, zamislitoare de microbi tifnosi. Posibilul regat nou, teatrul betivilor-in-teatrul magiei, reprezinta imaginea perfecta a guvernarii deviante, anticipare a statului imbatat de visul si sunetul seducator al puterii. Pe caruselul viselor si soaptelor se construieste Furtuna.
Salvarea forestiera. Textul
Nevoia actualizarii, gasirea unor corespondente lingvistice cu cirlig contemporan constituie marea provocare a traducerii textelor clasice. Cit de pertinenta e actualizarea si, mai ales, cum este ea operata, in asa fel incit textura de adincime sa nu se altereze in datele care tin de concept si intentie? Traducerea nu este doar o reciclare textuala, o reprogramare contextuala a materialului dramaturgic. Ea poate da insasi directia spectacolului, poate exemplifica laxitatea limbajului si implicita lui deschidere spre variante de teatralitate continuta in text.
Cristi Juncu opteaza pentru actualizarea discreta, controlata, care pigmenteaza anumite zone, registre textuale. Cele mai pregnante fragmente in care se insinueaza un limbaj si referinte actuale sint interventiile comice, care permit prin jongleriile verbale un perimetru de interventie acut contemporana extins. In alegerea inteligenta a momentului de actualizare concentrata se vede simtul dramaturgic al regizorului, autorul unuia dintre cele mai tari monologuri din teatrul romanesc – Ostinato. Dialogurile dintre Trinculo si Stephano au un fond comic actual care marseaza pe ambiguitati si polisemii atent manipulate, niciodata inutile sau redundante. De asemenea, in citeva interventii ironice ale lui Prospero si Ferdinand (cind cara butuci, Ferdinand foloseste cuvintul forestier) sint utilizate corelative contemporane.
Textele cintecelor compuse de Ada Milea rimeaza perfect (rima compozitionala este unul dintre procedeele de baza in spectacol, identificabil si in conceptul scenografic) cu comicariile bufonarde. Apetitul ludic al compozitoarei este identificabil in morfologia specifica muzicii ei, care suprapune peste aparentul umor facil o poezie stranie.
Carapacea si aragazul. Spatiul
Scenograful Cosmin Ardeleanu, arhitect de formatie, este unul dintre putinii creatori de tensiuni spatiale, de contrapuncte vizuale care nu sint nici explicite, nici aleatorii, ci se integreaza in rama si in continutul spectacolului. Dramatica dualitatii – material-imaterial, prezent-absent, spectral-uman –, structurata pe multiple paliere in spectacol, este punctata si in sintaxa scenografica. Spiritul insulei, materializat intr-un obiect difuzor – pianul –, troneaza suspendat ca un rege al regatului respiratiei, soaptelor, ragetelor, sunetelor spectrale care bintuie ca niste corpuri muzicale corpurile palpabile si impalpabile ale muritorilor si spiritelor. O inconsistenta a consistentelor isi pune amprenta pe tot ce misca sau ramine imobil.
Mobilierul sobru, facut din bucati de pian, e rima (metonimie scenografica destept pusa in valoare) a pianului asezat deasupra insulei si contrarima a aragazului la care Prospero gateste la un moment dat. Nisipul simulat din granule gri-negre rimeaza cu carcasa-carapace pe care Caliban o duce in spate si sub care se ascunde. Pijamalele inflorate ale betivilor au un colorit de fond – rosu-negru – intersanjabil.
Cosmin Ardeleanu gaseste identitatea vizuala proprie fiecarui personaj si reconstituie configuratia scenei elisabetane – teatru in teatru, insula in insula – pe care o nuanteaza cu accente contemporane.
Spectatorii au insula-platforma rotunda in centrul privirii lor, ceea ce face ca teatralitatea actului de a privi sa aiba o arhitectura circulara.
Broasca si betivii in pijama. Actorii
Ioan Coman creeaza un Prospero non-eroic, hiperuman, un magician pe ultima suta de metri a magiei, care-si traieste cu umilinta orchestratia, fara sa pluseze pe coarda exhibarii.
Ada Simionica, o actrita care explodeaza prin interiorizarea personajului interpretat, printr-un joc continut pina la cele mai mici detalii, face din Ariel un corp pamintean cu voce divina, un amalgam de paradoxuri care sfideaza cliseul vivacitatii sprintare. Ariel e spiritul reverberat in celelalte personaje, soapta insinuata in ceea ce rostesc.
Andi Vasluianu (foto sus), amestec de bestialitate si vulnerabilitate, este Calibanul care devine fioros atunci cind isi clameaza eliberarea si inocent-neputincios cind este invadat de ploaia de vise si sunete. Corp torturat de spirite, biziit de albine, Calibanul lui Vasluianu seduce prin bestialitate.
Bogdan Farcas si Tudor Smoleanu formeaza cuplul bautorilor care-si corespund perfect. Doi actori cu potential comic exploatat negrosier.
Retineti numele unui actor de care, cu siguranta, veti mai auzi. Inca student la UNATC, Ionut Visan (in Fool for Love era fraierul perfect, iar in Insetati un adolescent revoltat) e un actor de o inocenta carismatica, dublata de o forta si o precizie in joc uluitoare.
Si mai retineti numele unor actori care au o calitate din ce in ce mai rara – stiu sa fie trupa: Niculae Urs, Mihai Coada, Dragos Cimpan, Ilie Gilea.
Cu citeva mici burti, Furtuna lui Cristi Juncu este unul dintre cele mai importante spectacole ale Teatrului “Toma Caragiu”, mostra de inventivitate situationala care nu risca sa fie in sine, spectacol-orchestra organica. Lumea e un concert live cu tobosari vizibili si invizibili, care adorm in final dupa ce si-au privit propriul spectacol.