Traducere si note de Rita Chirian
Postfata de Alexandru Matei
– Fragment –
Noaptea-i cel mai bun moment sa ucizi. Vizorul Schmidt & Bender era prevazut cu un amplificator fotonic de definitie inegalabila, iar teava Barrett-ului de ultima generatie – cu un amortizor care anula atit luminiscenta impuscaturii, cit si sunetul pe care-l producea. Era arma sniper-ilor din armata americana, arma serioasa, in acelasi timp rudimentara si sofisticata, una care chiar facea toti banii. Trebuise sa duca o lunga munca de lamurire, saptamini la rind, ca gherila uigura pentru care lupta sa se decida sa comande citeva bucati. Trofeele de razboi pe care le dusese la cartierul general al printului “Shabazz”, Ali Valikhan, fusesera cum nu se poate mai edificatoare.
Tot noaptea-i cel mai bun moment pentru citit. Cum somnul e nefolositor ori, dintr-o mie de motive, imposibil, Toorop stia ca trebuie sa profite ca sa-si hraneasca creierul cu cartile lui de capatii. Bineinteles, pina si la granita vestica a Chinei, in plin razboi, nu era greu sa dai peste exemplare din “Playboy” sau “Reader’s Digest”, insa Toorop preferase sa stea cu altele sub nas: Arta razboiului a lui Sun Tzu, Cele treizeci si sase de stratageme, Jurnal pe motocicleta al lui Guevara, Cei sapte stilpi ai intelepciunii de T.E. Lawrence, De bello Gallico de Iulius Cezar, iata ce cuprindea grosul bibliotecii lui, pe linga Stiinta vesela si Ditirambii lui Dionysos de Nietzsche si o culegere de poezie persana. Cititul ii permitea sa confrunte experientele noi cu intelepciunea predecesorilor. Toorop stia mai bine ca oricine ca nu serveste la nimic sa pui tu coada la pruna, mai ales in timpul unui razboi, in fata unor inamici mai numerosi si superiori din punct de vedere tehnic.
Astfel ca, dupa victoria de la Urumqi a fortelor chinezesti, Toorop incepu sa duca munca de lamurire cu printul Shabazz sa poarte o lupta adaptata la propriile mijloace si la cele ale adversarilor – in contextul unui razboi de uzura. Nu neaparat sa dai o lovitura decisiva, dar macar sa cauzezi o hemoragie constanta fara a-ti produce pierderi insemnate. Cu unitati usoare intinse de-a lungul granitei dintre Kirgizstan, Kazakstan, China Populara si comandouri ale fortelor speciale capabile sa supravietuiasca din mai nimic, adinc infiltrate in spatele liniilor inamice. Mai mult, Toorop il convinsese pe fiul unui magnat uzbec si al unei printese uigure, care vorbea mai multe limbi straine si studiase la Harvard, sa citeasca si, mai ales, sa le citeasca oamenilor lui un numar oarecare de cartulii pe care orice soldat profesionist ar trebui sa le parcurga. Comandamentul tactic al ofiterilor si comportamentul subofiterilor – ba chiar cel al simplilor soldati – se imbunatati substantial in aceasta perioada. Rata de supravietuire spori considerabil. Masinile de razboi distruse si pierderile suferite de oponent urmara aceeasi tendinta. Toorop simti un irepresibil puseu de orgoliu.
Pina cind, intr-o buna zi, il lua pe printul Shabazz deoparte. Acesta tocmai se reintorsese de la Almaty, unde se tinuse o conferinta secreta a miscarii nationale uigure. Recentele campanii conduse cu succes de Fortele de eliberare a Turkmenistanului de Est ii intarisera pozitia in cadrul conferintei. Pe de alta parte, umblau zvonuri conform carora divizia locala de graniceri urma sa fie inlocuita de o unitate combatanta venita din centrul Tibetului. Pentru Shabazz si pentru luptatorii uiguri era o dovada ca le-au tras o smotoceala buna alora din unitatea 27 si ca activitatea lor chiar ii nelinistea pe capii de la Beijing.
Toorop nu vroia sa le strice cheful, dar le temperase intrucitva inflacararea. Distractia s-a terminat, acum trebuia sa se treaca la lucruri serioase, era musai sa fie cu ochii in patru sa nu se mai intimple un dezastru ca acela de la Urumqi.
Douazeci de ani de razboi, asta te otelea si tot asta-ti calea muschii si caracterul. Dar si uza omul in cele din urma. Mai cu seama cind iti faceai un scop din apararea cauzei pierdute.
Toorop se daduse de ceasul mortii tot repetindu-le ce trebuia odata sa inteleaga: se impunea de urgenta sa fie concentrate eforturile tuturor fortelor implicate direct – gherila tibetana, armata provinciilor secesioniste din sud –, sa realizeze astfel o extindere a conflictului la nord-vest de Beijing, in incercarea de a reinvia o miscare de independenta a manciurienilor, precum si in Mongolia Centrala. De asta – Toorop prevazuse bine – erau puternic interesati cei din serviciile secrete rusesti si mai ales colonelul ala minjit pina la coate, care le furniza armamentul. Dar, in timpul asta, Toorop mai constata si urmatoarele: conferintei nationale uigure ii pasa la fel de mult de Tibet sau de Hong Kong ca el la primul glont de AK-47, fiecare era prea preocupat de propria lui lupta pentru putere.
In aceeasi seara, o seara de primavara, chiar in ajunul operatiunilor din Tian Shan, pusese problema deschis:
— Trebuie neaparat sa cadem la pace cu FLNO (1), toata ciorovaiala asta politica nu duce la nimic, blocheaza bunul mers al conferintei, paralizeaza pe de-a-ntregul inaintarea strategica a miscarii.
Toorop vorbise in engleza. Cu un soi de mica sirena de alarma in cap. Dati-i un cal celui care zice adevarul, spune un proverb afgan, s-ar putea sa aiba nevoie de el s-o ia la goana.
— Eu? Sa cad la pace cu porcul ala de Akmad? Niciodata! Auzi? Niciodata! Nici nu-ncape vorba, sa nu-ncerce nimeni sa ma faca sa tradez memoria tatalui meu!
Ochii tinarului seic il strapunsesera pe Toorop precum aceia ai unuia dintre uliii lui de vinatoare kirgizi; ca ai aceluia care, cu citeva minute mai devreme, i se asezase pe mina sa ciuguleasca de pe degetele desfacute o bucatica de carne cruda.
Tatal lui Shabazz fusese ucis in conditii misterioase chiar la inceputul secolului. Explozia masinii care l-a omorit, pe el si pe garda lui de corp, la Taskent, nu fusese niciodata revendicata, dar Shabazz era convins ca aceia care o comandasera, respectiv executasera lovitura, fusesera Akmad si cei care erau acum in FLNO.
Din perspectiva asta, vendetta ii dusese inapoi in epoca lui Tamerlan, nu puteai conta pe vreo concesie din partea lui.
Trebuia ca pozitia lui Shabazz sa fie ceva mai flexibila. Doar o unificare prealabila a miscarii nationale uigure ar fi permis sa se intrevada un avans major: coordonarea strategica si operativa cu miscarile de rezistenta tibetane si cu armatele sudiste.
— Printe Shabazz, e un moment critic, fortele nordiste au recapatat controlul asupra terenului din imprejurimile Shanghaiului, se zice ca Wuhanul o sa cada de pe o zi pe alta, iar rusii ne avertizeaza asupra unor concentrari de trupe la Duku, pe cursul superior al fluviului, nordistii ar putea sa o ia prin Kunming si sa atace din spate fortele democrate si-apoi Hong Kong-ul dincolo de Guangxi, trebuie sa…
— Opreste-te imediat, frate Toorop.
Printul Shabazz ridica mina.
— Opreste-te. Foarte interesant, dar, cum fara indoiala stii, n-avem nici o posibilitate de a controla cursul evenimentelor pe Yangzi Jiang!
Ironia lui era cam stravezie, iar seicul cauta sprijin la ofiterii lui, care incercara sa rida cu eleganta, dupa principiul ca nu se prea face sa-ti rizi in pumni de un diplomat din Afacerile Externe.
Toorop schita un zimbet slab.
— Tocmai asta-i problema, printe Shabazz, n-avem niciodata nici o modalitate de a influenta cursul eveni…
Tinarul seic i-o reteza, agasat.
— Si cum ai vrea sa avem?! Ne-am apropiat noi vreodata de izvoarele fluviului?
Toorop isi puse pielea la bataie. Desena cu degetul pe pamintul nisipos o harta sumara.
— De-asta pierdem razboiul, fiecare in parte. Militia hanilor in Tibet, granicerii aici, grosul din APL – in centru. Daca nu ne unim rapid fortele cu ceilalti revolutionari, atunci nordistii or sa ne invinga. Anul trecut si-au incetat atacurile, au prins puteri, or sa ne faca de petrecanie rind pe rind, credeti-ma, cind or sa treaca la ofensiva, nimic n-o sa le stea in drum.
— Sintem pe cale sa-i oprim, Toorop.
Toorop surise amar. Degetul schita citeva sageti, de la nord la sud. Harta Chinei semana cu un animal monstruos.
— Nu, printe Shabazz, sintem o piscatura de tintar pe dosul unui elefant, asta sintem. Unitatea 27 si celelalte unitati de graniceri, tot o varza calita, asteptati sa vedeti un pic cum diviziile aeropurtate ale APL-ului or s-ajunga…
— Ce-ai vrea sa facem? facu Shabazz, implorindu-l pe Allah, cu bratele ridicate catre cer. Sintem in miinile lui, ca si chinezii din sud, chiar daca se incapatineaza ei sa nu bage-n seama invatatura din Scrierile lui.
— Trebuie sa ne unim fortele, spuse Toorop cu un oftat iritat.
— Si cam cum ai vrea tu sa ne unim fortele cu o armata situata la cinci mii de kilometri de-aici?
— Trebuie in primul rind sa ne unim toate fortele, printe Shabazz. Trebuie sa scoatem din impas conferinta nationala, trebuie sa ne unim cu FLNO si cu aliatii lor, apoi va trebui sa ne concentram eforturile alaturi de tibetani. E musai sa sprijinim armata sudista, trebuie sa le tragem un macel pe cinste in vestul Chinei, printe Shabazz. Uite cum putem sa ne coordonam eforturile cu fortele democrate.
Lui Shabazz nu prea-i mirosi bine; argumentele-l atinsesera ca o salva de artilerie asistata de calculator, cu progresia reglata metru cu metru.
— Akmad n-ar fi un aliat potrivit, ii raspunse printul, cu o moaca dispretuitoare.
Toorop trebuia sa recunoasca – Akmad nu era decit un gangster de duzina. Un traficant de droguri si de arme care se imbogatise in primul rind din comertul cu arsenale complete catre diferite factiuni afgane in anii nouazeci. Era din pacate in cirdasie cu mafia din Dushanbe si din Almaty si-si constituise scheletul formatiunii paramilitare mai ales printr-un formidabil potential de resurse umane.
FLNO devenise repede principalul brat armat al miscarii uigure. La inceputuri, fusese aproape singurul.
— In linii mari, nu trebuie decit sa-l facem sa inteleaga ca obiectivul principal e independenta tarii voastre. Nu pentru asta se lupta?
Shabazz nu-i raspunse nimic. Il privea pe Toorop fara sa clipeasca.
— Seicule Shabazz, aproape ca il implora Toorop, va rog sa intelegeti ca soarta Chinei intregi e-n miinile voastre… Dar, altfel, nu putem face nimic fara cei din Hong Kong, din Shanghai si din Lhasa. Destinele noastre sint strins legate. Toate cartile pe care vi le-am dat nu vorbesc decit despre asta: fortele minoritare luate separat nu pot sa clatine colosul decit daca se prind in acelasi joc cu inteligenta si determinare, unindu-si fortele, si, mai ales, facindu-l pe inamic sa si le dezbine pe ale lui. Amintiti-va de Iulius Cezar la Alesia (2).
Shabazz incheie discutia cu un simplu gest.
— O sa vad ce pot face, Toorop, zise.
Nimic nu putuse fi facut, evident.
1 Frontul de Eliberare Nationala a Uigurilor (Front de Liberation Nationale d’Ouigours)
2 Batalia de la Alesia (52 i.Cr.), infruntarea decisiva dintre Cezar si Vercingetorix, capetenia galilor, victorie repurtata de Cezar si trupele lui – inferioare numeric celor ale galilor – gratie unor miscari tactice riscante, dar hotaritoare.
AUTORUL
“Sint o masinarie. Pastrez o distanta egala atit fata de natura si artificial si, respectiv, de frumusete si abominatie, cit si fata de stiinta si revelatie”, noteaza pe site-ul lui Maurice G. Dantec, nascut la Grenoble in 1959. Si-a facut studiile intr-un liceu din zona Parisului, iar dupa un an petrecut la Facultatea de Litere a fost muzician intr-o formatie de rock’n’roll-technopunk si redactor. Pasionat de science-fiction si de romanele noir, Maurice G. Dantec se dedica scrisului, publicind mai intii eseuri, apoi romane, dintre care amintim La sirene rouge (1993, Premiul pentru cel mai bun roman politist), Les racines du mal (1995, Prix de l’Imaginaire) sau Villa Vortex (2003, in pregatire la Editura Polirom).
Site-ul autorului: www.mauricedantec.com