Iubita care lasa in urma ei un bilet ce s-ar fi potrivit si-n gura vreunei slujitoare a lui Apollo: “Draga Andi, am plecat. Te rog sa ma ierti! Cindva o sa intelegi. Marga”. Ce urmeaza este o descriere minutioasa a etapelor prin care trece parasitul: nedumerire, refuzul de a crede, apatie, somnolenta, incet, incet… cosmar. Cartea e structurata binar, jumatate, scrisa la persoana intii, urmareste firul actiunii din momentul parasirii, cealalta jumatate, scrisa la persoana a treia, il urmeaza pe Andi de-a lungul odiseei post-trauma, in cautarea diverselor metode de uitare. Un capitol asa, unul invers.
Ce reuseste aceasta constructie este, in primul rind, sa creeze o atmosfera apasatoare, sufocanta, tocmai pentru ca dispare imprevizibilul a la longue. Cautarea unui sens isi devine propriul scop. Si, oricit ne-am feri de cuvinte mari, personajul lui Dan Lungu cauta un sens vietii, inconjurat de bizoni plini de certitudini. Desi plecat in cautarea certitudinii, pe parcursul odiseei se va descotorosi de tot ce considera a fi valabil fara tagada.
Dan Lungu descrie doua medii total diferite
Mai exista un palier comun celor doua structuri, un fir rosu care le uneste si le traverseaza: cel al memoriei, fie ca este vorba despre memoria naratorului ori a personajului (in cazul capitolelor de persoana a treia), fie ca e vorba despre memoria Margai, recuperata prin amintirea unor discutii avute cu iubitul. Sincer, acest palier al rememorarii mi s-a parut cel mai puternic si mai delicat in acelasi timp. E un palier invatat foarte bine de la Anton Holban, cred eu.
Personajul ironic, blazat, ateu al incipitului va evolua, pe parcursul odiseei personale, intr-un tip atent la tot ce se intimpla in jur, un fin observator al oamenilor si un… credincios “de rit subiectiv”. Faptul ca-si trimite personajul, jurnalist de investigatie la un cotidian de provincie, in mijlocul “pocaitilor” il ajuta pe Dan Lungu sa descrie doua medii total diferite, si o face cu virtuozitate. Pe de o parte, seful de la ziar, cinicul investigator-jumulitor si santajist Bodo, de partea cealalta incredibil de autenticul si prea-fericitul sef de congregatie neoprotestanta Set, sint doua cai de acces prozastic in doua lumi care se intersecteaza doar in constiinta lui Andi. O constiinta tulbure, de barbat terminat.
Nu se simte nici un pic din bascalia scremuta a altor prozatori
Acum, sint convins ca Dan Lungu s-a saturat de urmatoarea observatie, dar n-o pot ocoli: se simte din plin ochiul sociologului, mai ales cind intra in comunitatea neoprotestanta. Sociologul vede, sintetizeaza, numara si imparte, prozatorul se ocupa cu “infuzia” de viata si cu arhitectura celulei de pocaiti.
O mostra: “Printre picaturile de ploaie, la fereastra casei de alaturi zari o fata de copil. Un portret pointilist. Ar fi vrut sa-i faca din mina, dar miscarea din sala il lua prin surprindere. Oamenii se ridicara in picioare. Semnalul nesperatei plecari il smulse din contemplatie si isi puse rapid si practic problema umbrelei. N-avea bani de dat pe taxi, si-asa era la limita de avarie. Dar iata ca se inselase, oamenii nu se grabeau la ciorba de vacuta, ci se pregateau sa cinte. Pe podium aparuse un tip blond si voinic, gen Nichita Stanescu, cu chitara atirnata de git. O mingiia ca pe o mitraliera. Un maruntel brunet si hotarit aranja ecranul videoproiectorului, astfel incit strofa sa nu se piarda in peisaj. La un semn, prinsera cu totii glas. Blondul controla intreaga operatiune. Evident, se asteptase la ceva angelic, diafan, plin de fior divin, ca la corurile ortodoxe sau macar ca la cele catolice. Dar nu, nici vorba, cu totii cintau vesel o melodie leganata, cu accente disco, iar versurile erau de-a dreptul scolaresti:
«Bate azi Isus la poarta,
Azi, chiar azi;
Si intreaba dea ta soarta,
Azi, chiar azi».
Rimele erau banale, ritmul schiopata binisor, iar cratima fusese papata de lup. Dar lor nici ca le pasa de asta, cintau din toti rarunchii, radiind de fericire. Doua doamne serioase, vecine de scaun rabatabil, una in costum maro si cealalta in fusta si bluza, tineau cite o mina in sus, ca la perfuzii, cintind de mama focului”.
Asta e partea light a romanului, cea patrunsa de ironie, spatiul in care Dan Lungu se simte cel mai confortabil, pentru ca are ochi si ureche pentru asa ceva. Nu se simte nici un pic din bascalia scremuta a altor prozatori care incearca sa fie amuzanti: lui ii vine natural.
Ce m-a surprins insa la acest nou roman este latura sa “serioasa”, tragica. Nu vreau sa spun ca Sint o baba comunista! nu este, in fond, tot o tragedie, dar acolo e o tragedie care, inainte de a fi personala, isi trage sevele din istorie. Baba comunista e calcata in picioare de istorie, pe cind Andi, jurnalistul lui Dan Lungu, trece pe linga aceasta istorie, tocmai pentru ca traieste cu fervoare o istorie personala. O poveste cu atit mai tragica pentru ca este, repet, comuna, banala. Aici se simte adevaratul scriitor: in locul comun, atunci cind reuseste sa sacralizeze prin “instrainare” cotidianul.
N-o sa invete nimeni cum se uita o femeie din aceasta carte, dar s-ar putea invata destul de multe despre cum se scrie proza. Un roman cu atit mai surprinzator cu cit pare foarte simplu, toate pirghiile destul de complexei structuri narative sint excelent camuflate. Iar Marga e o adevarata lectie despre cum poate straluci un personaj in propria absenta. Mi-a amintit, si nu numai datorita numelui, de Maga lui Cortazar, acea enigma a Sotronului.
Cred ca, alegind sa scrie acest roman, si fiindca a facut-o asa, Dan Lungu a cotit-o la timp – si in directia buna.
Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie,
colectia “Fiction Ltd”, Editura Polirom, 2009