In Israel baietii fac trei ani de armata, iar fetele doi. Unii fac armata in posturi administrative, altii in zone de conflict. Toate istoriile celor sase protagoniste au un tipar comun: entuziasmul initial, noutatea, aventura, gustul puterii (“Miscam degetul aratator si veneau spre mine. E un sentiment de putere incredibil”), primele confruntari cu victime, dezvrajirea. O doctorita care arata ca de 16 ani povesteste, printre altele, cum i-a murit o fetita pe masa de operatie si cum a trebuit sa spele cadavrele unor arabi pentru ca ceilalti arabi sa nu se infurie si mai mult daca ar fi vazut cit au fost de mutilate. In timp ce povesteste, ochii i se umplu de lacrimi, pe urma fumeaza in tacere. “Nu doar fetele se intorc cu traume”, ne spune invitata. “Si baietii patesc la fel. Opinia publica din Israel habar n-are ce se intimpla in aceste zone.”
Agentul de vinzari
Aceeasi tema, alt spatiu geografic. The Recruiter (SUA, regia Edet Belzberg), in care urmarim procesul recrutarii de noi soldati americani pentru Irak si Afganistan. S-au mai vazut, macar de la Full Metal Jacket-ul lui Stanley Kubrick incoace, filme despre cum se desfasoara cele trei-patru luni de pregatire inainte de trimiterea in prima linie. Dar acest documentar pierde mai mult timp cu recrutarea. Sergentul major Clay Usie este unul dintre cei mai buni “agenti de vinzari” din intreaga America, nu doar din oraselul Houma, Louisiana. Usie e plin de replici-sablon ca Omul-Indicator din Oblio. Are si de ce, are norma. Ca si in cazul filmului precedent, perspectiva face filmul, caci daca privesti cu alti ochi ti se va parea ca tot ce face Usie e justificat si sincer. Si, dintr-un punct de vedere, sergentul e chiar sincer. Dar urmarindu-l recitindu-si lozincile in fata unor copii de 18 ani, spunindu-le sa nu-i lase pe parinti sa-i convinga sa nu plece in Irak, ti se pare de bun-simt sa speri ca adolescentii se vor razgindi la timp. Mai ales ca printre cei citiva urmariti de film inaintea inrolarii si pina la absolvirea cursului de pregatire se numara cel putin unul, o fata, care nu pare foarte integra psihic. (Ea va fi si cea care va dezerta in timpul pregatirii). Pentru a obtine aprobarea de a filma, realizatorii au promis, probabil, ca vor aborda realitatea in mod obiectiv, daca nu chiar propagandistic. Asa si fac, dar nu poti sa nu observi ca recrutarea soldatilor e tot mai dificila, ca sergentilor li se inchide telefonul in nas si ca unii nu reusesc sa gaseasca un singur recrut. Nici vorba sa-si faca planul.
Bucurestiul a deschis seria “One World”
“Un festival de film dedicat drepturilor omului tinde sa devina un soi de hangar intunecat al neputintelor umanitatii, colectind de-a valma trecut traumatic, prezent devastator, viitor incert sau inexistent”, scrie criticul de film Adina Bradeanu pe site-ul festivalului (www.oneworld.ro). Dar aceasta e realitatea in care traim! “One World” si-a impartit cele aproximativ 35 de filme din acest an in mai multe sectiuni: “Dupa 20 de ani”, “Filmul ca tratament”, “Prezentul la control”, “Trecutul imperfect” si “La granita”. La aceasta a doua editie, Alexandru Solomon s-a alaturat echipei Centrului Ceh, condusa de Monika Stepanova, si a realizat selectia filmelor. Bucurestiul se numara in 2009 printre cele citeva orase din lume unde e itinerat festivalul nascut in Cehia – alaturi de Beirut, Bruxelles, Ljubljana, New York, Sofia si Washington D.C. Bucurestiul este si primul oras de pe aceasta lista care deschide in 2009 seria “One World”, cu o selectie care a cuprins si filme prezentate la festivalul-mama, dar si filme alese de Al. Solomon de la alte festivaluri importante.
» Publicul a fost in proportie de 90% foarte tinar. Ca sa-l citez pe fostul presedinte Emil Constantinescu, prezent la proiectia cu Burma VJ, “tinerii, ca pastravii in ape limpezi, arata starea de sanatate a unei natiuni”.
» S-au pus intrebari dupa proiectii, desi uneori sala astepta sa i se povesteasca.
» De cel mai mult interes s-au bucurat intilnirile de la Centrul Ceh, desi proiectia se facea pe un ecran mic. Sala a gemut de fiecare data, spectatorii fiind atrasi si de intrarea gratuita, si de dezbaterea de dupa film.
» Cele mai ingenioase proiectii au fost cele, in premiera, de la inchisorile Rahova si Jilava.
» Femeile care rup biletele la Cinema Eforie au ramas la fel de acre cum le stiam, parca platite sa descurajeze cinefilii. (In Romania, unele lucruri nu se schimba.)
Vaclav Havel are, ca tot cetateanul, matreata
Citizen Havel de Pavel Koutecky si Miroslav Janek, nominalizat anul trecut la Premiile Academiei Europene de Film si prezentat la Berlinala, ni-l infatiseaza pe Vaclav Havel in carne, oase si matreata. Perioada in care sintem introdusi inca de la inceput, anul 1993, e dintre cele mai delicate. Vaclav Havel a fost ultimul presedinte al Cehoslovaciei si primul presedinte al Cehiei. “Ne intilnim din nou. De asta data, treaba va fi mai putina pentru ca si tara e mai mica”, le spune femeilor care alcatuiesc echipa de intendenti ai palatului prezidential. Umorul si autoironia lui Havel insotesc aproape toate secventele. Havel cautindu-si un sacou potrivit, Havel care se scutura de matreata inainte de toate aparitiile publice, care se teme ca o sa alunece pe gheata si o sa-si rupa fundul cind armata trebuie sa ii dea onorul. Sau care repeta discursul de investitura in fata consilierilor (in eventualitatea ca va fi ales), ca un elev scos la tabla, pentru ca apoi, pentru a relaxa stresul, sa inceapa sa recite pe bune poezii, cu voce cintata. Filmul nu ramine insa intr-o zona frivola, ci cauta punctul de jonctiune dintre viata publica a presedintelui si cea personala, intre intilnirile cu sindicalisti si resedinta de la tara, unde pe peretele biroului troneaza o fotografie cu doi rinoceri imperechindu-se sub sloganul “Make love not war”. Lucrurile importante au nevoie de o doza de frivol ca sa fie dezamorsate, iar filmul pastreaza mereu ca grija principala dorinta de a nu fi nici politic, nici monden. Prin imaginile alese, prin dezinvoltura eroului (care accepta sa apara in pozitii pentru altii ridicole), prin montajul care nu te lasa prea mult timp intr-o secventa ca sa nu te plictisesti, Citizen Havel nu e doar lectie de documentar, ci, datorita eroului, o lectie de umanitate. Vaclav Havel e unul dintre cei mai simpatici oameni politici, iar filmul, fara sa-l linguseasca, ni-l face si mai simpatic.
Filmul a fost realizat pe baza documentarii vizuale a 10 ani din viata lui Vaclav Havel si retine (nu se putea altfel) si momentele dramatice – disparitia sotiei sale, Olga, sau operatia de inlaturare a cancerului pulmonar. Probabil ca umorul e in singele ceh la fel de indispensabil ca hematia. Medicul spitalului unde s-a operat le spune jurnalistilor ca nu stie exact daca tigarile au cauzat cancerul pulmonar al presedintelui, dar ca acesta a fumat o ultima tigara inaintea operatiei impreuna cu ministrul Sanatatii. Presedintele Havel in avion spre Bucuresti, unde va primi titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii. Se uita pe niste hirtii si spune: “S-ar parea ca orice strain care ajunge in Romania primeste acest titlu”… Ca o incheiere la aceste meschine rinduri despre un film foarte cald si uman, in ton cu bunul-simt si onestitatea lui Vaclav Havel, o sa mai spun ca a fost prima oara cind i-am vazut pe cei de la “Rolling Stone” inclinindu-se usor din spate in fata cuiva si adresindu-i-se cu teama.
Catherine Deneuve a vrut sa vada
Implicarea inseamna si lipsa de indiferenta, curiozitate. “Je veux voir”, spune Catherine Deneuve in filmul cu acelasi titlu, prezentat anul trecut la Cannes in sectiunea “Un Certain Regard”. Nu iti dai seama exact cind ai de-a face cu momente regizate sau cu momente spontane in acest documentar ciudat, un roadmovie in care actrita e insotita in sudul Libanului de actorul local Rabih Mroue si de mica echipa a filmului. Trei masini. O dupa-amiaza. O structura eficienta, data de simtul cinematografic al autorilor (Joana Hadjithomas si Khalil Joreige). Nu e un documentar obisnuit, pentru ca peisajul fostului front de razboi e developat pe figura mindra a vedetei, chiar daca ghidul ei, ca orice libanez, masoara timpul in functie de razboaie. Firul epic e dat de drumul cu masina pina aproape de granita cu Israelul. Ramasitele constructiilor distruse in timpul ultimului razboi fac obiectul unui film in film, un poem elegiac de o rara frumusete. Finalul, cu cina festiva la care Deneuve apare asa cum o stim si de la Cluj-Napoca si care pare ca se plictiseste jucindu-si rolul de icon, e peste ce ne asteptam. Cel mai haios moment al filmului e cel cind colegul libanez ii recita in limba lui din Belle de jour. Cel mai acut – cel in care masina lor intra din greseala pe un drum minat. “Acum chiar merit o tigara”, spune Deneuve cea “cool” asezindu-se cu fundul pe o piatra.