Ironia sortii a facut insa ca de anul trecut sa devin, nu cenaclist, dar “supra-cenaclist” la MNLR. Dupa ce l-am refuzat de doua ori, ca potentialul Papa, pe noul director al institutiei, a treia oara am fost nevoit sa accept oferta lui Radu Calin Cristea, tradindu-mi vechile convingeri. Aproape abjurind, m-am vazut cooptat intr-un “nemilos trident critic”, alaturi de Paul Cernat si Tudorel Urian. Rapid, tridentul s-a transformat intr-o furca, prin renuntarea lui Paul, si ne-a revenit, lui Tudorel si mie, ingrata sarcina de a asculta autori in plin (si lung) proces al formarii; de a-i prezenta publicului din sala; de a le taia avintul unor lecturi de peste 20 de minute; de a da si a lua cuvintul fiecarui cenaclist de la MNLR, veghind la mentinerea in perimetrul civilitatii; in fine, dar nu in ultimul rind, de a ne prezenta propriile impresii pe marginea celor citite, intr-un verdict argumentat si sistematizat.
Cenaclul a inceput asa cum ma asteptam: rau. Citiva participanti in sala, evident rataciti printre alte obligatii, ascultau, alaturi de bietii moderatori, niste texte pe cit de lungi, pe atit de indigeste, de o mediocritate sumbra, fara speranta. Il cainam, retrospectiv, pe Lovinescu si ma gindeam, cu o bucurie lasa, ca a doua oara nu voi mai calca la masa de tratative estetice a unui cenaclu.
Mi-a fost insa jena de Radu Calin Cristea, cu speranta lui oarba ca se va misca ceva in sfera literaturii vii la Muzeu. De atitea ori ii criticam, de pe margine, pe cei care incearca sa faca un lucru sau altul, in terenul socio-cultural; iar cind sintem invitati sa ne implicam, dam bir cu fugitii, preferind comoditatile tribunei.
Ruminind aceste frumoase principii si mustrindu-ma, alternativ, ca n-am invatat inca sa spun nu, ma indreptam, cu umerii coboriti, spre a doua sedinta a Cenaclului, la o noua intilnire cu literatura vie. Deja manifestarea noastra dobindise o dimboviteana notorietate, printr-un articol amplu si imprecator, marca Marin Mincu. Tudorel scapase de furia celui care i-a descoperit pe toti si pe toate (fara ca meritele sa-i fie vreodata recunoscute); dar cei doi Cristea, directorul si moderatorul, beneficiau de niste epitete… Aflam, din faimoasa revista “Paradigma”, ca ma instalasem – cu bucile obrajilor nu stiu cum – ca un hitlerist la MNLR, furindu-i distinsului profesor, mentor a doua generatii, Cenaclul pe care el il fondase. Plus ziua de miercuri, care era tot a lui.
Ajuns la sediul institutiei unde se petrecuse raptul, mi-am propus sa fiu si mai atent la intreaga desfasurare a sedintei literare. Urma sa fie, pentru mine, ultima.