Motivele stau in (love) story-ul simplu spus intr-un mod nepretentios, in eleganta cu care Boyle transfigureaza mucegaiul si noroiul, dar mai ales in ideea – vandabila azi mai mult ca oricind – ca nu banii aduc fericirea (desi nu strica sa-i ai, mai ales azi). Plus ca totul se termina cu bine. (The Wrestler e un anti-Slumdog Millionaire perfect.)
The Reader
The Reader/Cititorul, nominalizat si el (alaturi de filmul lui Danny Boyle) la Oscarul pentru Cel mai bun film si care i-a adus lui Kate Winslet primul Oscar, mi-a placut in masura in care m-a trimis la cartea lui Bernhard Schlink, stirnindu-mi interesul s-o citesc. Am inteles ce a vrut sa faca Stephen Daldry, desi am ramas cu impresia ca n-a reusit. Abordarea austera a love story-ului dintre un baby boomer si o fosta gardiana de lagar nazist nu avea nevoie de floricele stilistice si e bine ca n-are, dar povestea cinematografica desfasurata pe mai multe blocuri temporale mi s-a parut scindata, ca si cum ar fi fost vorba de povesti diferite si de personaje diferite, nu de acelasi personaj la alte virste. (Mai ales ca Michael e interpretat la adolescenta de doi actori diferiti, David Kross si Ralph Fiennes.) Am vazut filmul o data la Berlin, l-am vazut si a doua oara, la Bucuresti, dar impresia a ramas aceeasi. Trece pe linga subiect, preia cumva raceala personajelor. (Raceala pe care Hanna i-o transmite lui Michael, mutilindu-l.) In carte e vorba si despre relatia austera a lui Michael cu mama lui, de unde pot porni niste piste suplimentare legate de un complex matern si de punerea lui intr-un context mai larg. Daca tara e adesea echivalata cu o mama tralalalalalala. Daca Stephen Daldry a dorit cu buna stiinta sa redea aceasta lipsa de comunicare si prin stilul filmului, atunci a riscat destul de mult. Voi citi cartea, deocamdata am senzatia ca filmul a expus liniile generale ale unui conflict pe care nu-l adinceste si nici nu-l enunta pe de-a-ntregul.
The International
The International a fost si el prezentat luna trecuta la Berlinala, dar din alte motive. Este realizat de neamtul Tom Tykwer, este o coproductie germano-americana (iar in ultimii doi ani in Germania se inregistreaza un avint al coproductiilor) si face teoretic trimitere la subiecte la ordinea zilei – globalizarea si criza financiara. De fapt, filmul e un thriller despre care e greu sa spui daca e inclinat spre istoria contemporana sau spre actiune pura pentru ca e neconvingator si trenant. Personajele sint stereotipuri, iar subiectul o mica noutate fictionalizata, al carei scop e sa serveasca drept material pentru o calatorie a eroului interpretat de Clive Owen prin Luxemburg, Lyon, Milano, Istanbul si New York.
Weekend cu mama
Weekend cu mama, revenirea lui Stere Gulea la cinema dupa o absenta de aproape 12 ani (de la Stare de fapt), inseamna si atacarea unui subiect de actualitate. Deci un dublu handicap. Inspirat dintr-o realitate pe care o vedem zilnic in presa sau sub ochii nostri, scenariul scris de cineast impreuna cu tinarul dramaturg Vera Ion o prezinta pe Luiza, o trentagenara revenita din Spania dupa o absenta de 15 ani. Ca si eroina sa, socata sa-si descopere fiica adolescenta dependenta de droguri, si autorul Morometilor (unul dintre cele mai bune filme romanesti) e luat prin surprindere de realitate. Ca si Luiza, are dificultati in a o metaboliza. Din pacate, cineastul pierde pariul. In ciuda subiectului de actualitate, filmul sufera de lipsa de autenticitate, care vine si din imaginarea situatiilor, si din replici (abunda “ce puii mei!” sau “foarte tare!”), si din jocul tetanizat al actorilor, si din lipsa de consistenta a personajelor. E o realitate defazata, poate asa cum si-ar imagina-o un roman care locuieste de multi ani departe de Romania.
Eu si Marley
Eu si Marley este un fel de comedie despre traiul unui cuplu de jurnalisti americani alaturi de un ciine isteric (“neurotic”, spun americanii). Filmul se inspira dintr-o poveste reala care probabil in realitate avea mai mult haz. Asa, nu se intimpla mai nimic tot filmul. Iar pentru ce se intimpla, trist, la sfirsit (exploatat santajist pina la ultima lacrima) nu trebuie sa va sacrificati copiii.
Babylon A.D.
Mathieu Kassovitz a dorit sa faca cu Babylon A.D. un fel de Blade Runner. N-a reusit.