Sinteti, din toamna, profesor invitat la Freie Universität din Berlin, pentru a sustine un curs de literatura. Berlinul v-a fost gazda buna pentru terminarea Orbitorului. Credeti ca ar fi posibila reeditarea unei perioade atit de fertile ca aceea? Si spuneti-ne, va rog, si despre cursul pe care il veti preda.
E o intrebare pe care intr-un fel o asteptam si o speram, fiindca pentru mine nici o carte din cele mentionate (de Dumitru Chioaru in prezentare – n.r.) nu mai conteaza. Eu nu privesc in urma, nu ma recitesc, nu ma uit peste ce am scris pina acum. Pentru mine, cartea care urmeaza este cea mai importanta si singura, de altfel. Si acum in sfirsit am un proiect. Dupa doi ani de zile de la terminarea Orbitorului. Imediat cum l-am terminat m-am intrebat daca exista viata dupa Orbitor. Timp de doi ani am inclinat sa cred ca nu prea. Nu am vrut in nici un caz sa scriu Orbitor, volumul patru. Deci cel mai important lucru pentru mine in aceasta clipa este sa nu scriu Orbitor, volumul patru, sa scriu o carte diferita, chiar daca nu va fi la inaltimea Orbitor. Dar foarte important pentru mine e sa scriu altceva, sa scriu o carte diferita.
Intr-un fel, plecarea mea la Berlin din toamna este o sansa, din punctul asta de vedere, fiindca in Romania, am spus-o de multe ori, este foarte greu sa scrii literatura. Ii admir mult pe autorii care traiesc in Romania si scriu in Romania, eu n-am reusit aproape niciodata, cel putin romanul Orbitor este scris in intregime in strainatate, unde am avut putina detasare si putina liniste. Asa incit sper sa le am din toamna, cind voi pleca pentru un semestru, o jumatate de an la Berlin, ca sa predau un curs faimos, de la Freie Universitat. Este un curs predat de scriitori, in fiecare an predau acest curs cite doi scriitori, se numeste “Samuel Fischer”, dupa faimosul fost proprietar al marii edituri Fischer. El a lasat ca un fel de mostenire doua lucruri diferite: lecturile “Samuel Fischer”, care sint facute in fiecare an de cei mai mari scriitori ai lumii, realmente de cei mai mari scriitori, precum Mario Vargas Llosa, si cursurile “Samuel Fischer”, care sint tinute de scriitori mai maruntei care abia incep sa capete notorietate, si care au fost predate de-a lungul timpului de Sorokin, de Dubravka Ugresi, japonezul Oe si asa mai departe.
Anul acesta am fost foarte incintat sa primesc eu aceasta sarcina, asa incit nu ma duc acolo numai cu gindul sa scriu romanul, primul meu roman adevarat, pe care il am in minte si care imi ocupa toata fiinta la ora aceasta – sper sa imi si iasa –, ci si sa incerc sa scriu o carte de teorie literara, de poetica de fapt, pe baza cursului pe care o sa il tin, pentru ca vor fi optsprezece saptamini a cite nouazeci de minute. Deci mi-am facut eu socoteala ca ar putea sa cuprinda modesta mea experienta din domeniul literar, de pina acum. Astept asadar niste lucruri, e prima data dupa doi ani, de marasm, recunosc, in care astept citeva lucruri si in care mi-am recapatat optimismul. Am fost teribil de obosit dupa ce am terminat Orbitor si mi-a trebuit putina vreme sa recuperez, am avut o convalescenta trista si care totusi mi-a prins foarte bine, ca un fel de perioada-tampon, sa zicem, intre ce a fost si ce – daca va vrea Dumnezeu – va mai fi.
Scrieti si articole in mod regulat – in “Evenimentul zilei”, in “Sapte seri”. Spuneati anul trecut la o intilnire cu cititorii sibieni, amintind de o gluma facuta de Cristian Teodorescu, ca atunci cind scrii articole risti ca, dupa un timp, tot ceea ce scrii sa semene cu un articol. Kundera scria despre faptul ca jurnalistica e chiar opusul literaturii, ca actualitatea ucide imaginatia. Ati gasit un antidot, functioneaza?
Oamenii cred, in general, ca jurnalistica si literatura sint cam acelasi lucru, pentru ca sint tot cu cuvinte facute, si una si alta. Dar este ca si cind ai cere unui jucator de ping-pong sa joace si tenis de cimp la fel de bine. Sint, de fapt, doua sporturi cu mult mai diferite decit tenisul de cimp si fotbalul, pentru ca totul este diferit. La fel, jurnalistica este cel mai mare dusman al literaturii, dupa parerea mea.
Scriitorii romani traiesc cu totii blestemul lui Eminescu. Eminescu a fost intrebat de un prieten daca mai scrie articole. Si el a raspuns, intr-o scrisoare care se pastreaza: “Scriu, scrie-mi-ar numele pe mormint si n-as mai fi ajuns sa traiesc!”. Din pacate, mai ales dupa revolutia din 1989, mare parte a colegilor mei s-au inhamat la jurnalistica. Din ce sa traiasca? Din carti nu se poate trai, dupa cum stiti foarte bine. Sau cel putin nouazeci si noua la suta din scriitori nu pot trai din carti. Si atunci, si-au luat slujbe. Pe la televiziuni, pe la ziare, pe la firme de advertising. Prin tot felul de locuri din acestea, unde isi maninca talentul, si zilele chiar, facind tot felul de lucruri, nu inferioare.
Nu vreau sa spun ca jurnalistica este inferioara literaturii. Dar sint lucruri cu care ei nu sint obisnuiti si pentru care nu sint facuti. Sint si eu unul dintre ei. Scriu si eu articole, din acelasi motiv, trebuie sa o recunosc – scriitorii trebuie si ei sa traiasca din ceva, scriitorii nu trebuie sa moara de foame, desi au sfirsit-o destui in felul acesta. Si o fac, cum sa spun, datorita unei schizofrenii pe care mi-am dezvoltat-o: nu stie stinga ce face dreapta. Incerc sa izolez cit se poate de bine latura scriitoriceasca a mea si cea jurnalistica. De asta nici nu fac nici un fel de literatura in jurnalistica. Cei de pe forum, de la sfirsitul articolelor mele in varianta electronica, mai scriu: “Poete, lasa-te de jurnalism”, sau de politica, fiindca “nu-s de nasul tau, intoarce-te si scrie poezii”. Sau altii spun: “articole plate, inexpresive, fara nimic artistic”. Ei, tocmai din acest motiv incerc sa le fac asa, incerc sa fie foarte plate, foarte simple si cit se poate de convingatoare. Eu in jurnalistica sint un luptator, incerc sa conving oamenii de adevarurile mele. Eu pot gresi, si am gresit de multe ori, dar nu pot scrie la comanda. Nimeni nu poate sa-mi impuna ce sa scriu. Eu, cum spunea Nichita Stanescu, nu sint un pion, ci un cal de sah. Sau un nebun, ceva de felul acesta. Si intotdeauna am incercat sa scriu adevarul meu personal, cu riscul de a gresi.
“Daca exista un cuvint care ar defini ce am incercat sa fac in acesti 30 de ani, este poezia. Eu ma consider poet, cred ca inca n-am scris nici un roman adevarat, cred ca urmatoarea mea carte va fi un roman adevarat; din pacate, cred ca unghia mea ingereasca s-a mai tocit, asa incit o sa ma straduiesc sa scriu cu unghiile de la mina stinga si sper ca ele sa fie cit de cit ascutite.”