Reeditata constant la Polirom (mai intii in 2001 si 2002, apoi, intr-o alta prezentare, in 2003), probabil ca opera cea mai de succes a scriitorului englez este “trilogia universitara”, o constructie narativa de exceptie, cu mari sanse de a ramine printre virfurile epice internationale ale secolului trecut: Changing Places/Schimb de dame, Small World/Ce mica-i lumea si Nice Work/Meserie! Romanele – scrise intr-un interval de aproximativ cincisprezece ani – se integreaza tipologiei estetice, prin excelenta britanice (dar, ulterior, si americane), de campus novel/roman de campus, cu radacini istorice care ajung la E.M. Forster (The Longest Journey/Calatoria cea mai lunga) si au ramificatii moderne, ce cuprind numerosi romancieri englezi din anii saizeci, saptezeci ori optzeci, adica din perioada disocierii postmodernitatii de modernitate (numai amintirea recent disparutului Malcolm Bradbury, reprezentant stralucit al curentului, ar fi, cred, suficienta). “Proza academica” a fascinat publicul de carte euro-american, intrucit semnificatiile sale au trecut mereu de limitele “campusului” propriu-zis, trimitind la spatiul postindustrial in ansamblul lui.
Particularitatea acestui gen de scriitura epica deriva din faptul ca autorii nu sint numai romancieri, ci si profesori universitari, teoreticieni si critici literari. In cele mai multe dintre cazuri – cum e si al lui Lodge, bunaoara – teoreticieni si critici ai romanului. Cu alte cuvinte, ei detin acea “stiinta a scrisului”, acea “inginerie a textualitatii”, care, fara popularitatea literaturii propriu-zise, ramine totusi indispensabila actului de constructie artistica. Cum spuneam si cu ocazii diferite, postmodernismul le-a adus tocmai lor, teoreticienilor (si criticilor) – i.e. “inginerilor fictionali” –, stralucirea meritata. Cu migala si consecventa specifica, ei au reusit sa deconstruiasca, pe parcursul ultimelor decenii, pozitiile traditionale de centralitate ale poetului si prozatorului, transformindu-le creatiile in accesorii de metodologie. Ca atare, multi au vorbit despre “moartea scriitorului” si “moartea literaturii”, insa “eschatologia” estetica trebuie inteleasa nuantat. Nu ne aflam in fata unei “disparitii” efective a literaritatii, ci, mai curind, in contextul unei “reconvertiri” si, neindoios, “redefiniri” a obiectului literar in raport (si in acord) cu propria lui receptare. Un argument incontestabil al ipotezei devine si ultimul roman al lui Lodge, aparut in Marea Britanie anul trecut si tradus deja la Polirom (in buna traditie amintita), Deaf Sentence/Mort de surd. Dupa o pauza asa-zicind “tematica”, Lodge reia aici vechea (si consacrata, in ceea ce-l priveste!) idee a epicului universitar, oprindu-se la un nou “caz” academic, unde umorul, melodrama si melancolia se imbina intr-o scriitura de mare respiratie estetica.
Scriitorul a pastrat, in Mort de surd, obsesia cautarii
Trilogia care l-a impus pe Lodge drept scriitor international dezvolta o actiune extinsa temporal pe doua decenii, spatial pe cinci continente si narativ pe citeva nivele paralele si, ulterior, conjuncte, intersectate sau concentrice, cu zeci de personaje si zeci de “reflectori”, dupa o “reteta” tehnica prestabilita, in spatele careia il intuim pe teoreticianul fictiunii. Asemenea alchimistului medieval, el amesteca toate “ingredientele” epice traditionale si moderne, in dozaje corespunzatoare, pentru a obtine necesarul succes de public, a satisface gusturile sofisticate ale elitei, a fi original, a ramine doar in zona care ii este cunoscuta (cea universitara) si pentru a-si mai si incorpora, cu discretie, ideologia (“arta poetica”, in limbajul clasic) undeva in infrastructura simbolica a textului. Mesmerismul epic al autorului venea acolo negresit din dinamismul intrigilor sale (cu simetrii de-a dreptul captivante), in timp ce prestatia sa intelectuala se sprijinea pe ironia fina (cu subtilitati situationale si psihologice absolut incintatoare). De asemenea, fascinatia lecturii aparea si din jocul de idei si teme parabolice. Din perspectiva ultimei categorii cel putin (substratul alegoric), David Lodge apartinea, in primele sale “romane de campus”, fara nici un dubiu, postmodernitatii. Universul descris de el parea deja, in anii saptezeci-optzeci, unul din ce in ce mai “mic”, globalizat, informatizat si tehnologizat pina la uniformizarea comportamentala, alienarea individuala si pierderea autonomiei identitare. Personajul lodgian (in speta profesorul universitar) experimenta “prizonieratul psihologic” heideggerian, al neputintei iesirii dintr-un tipar dat.
Universitarii din trilogie sint, frecvent, blazati, sceptici si mai degraba nesatisfacuti de munca didactica, plina de stereotipuri si repetitivitate, dorind (si cautind) aventura. Totusi, ei isi descopera, simultan, imposibilitatea funciara de a face schimb de personalitate si de a-si asuma alte tipologii, revenind, de fiecare data, dupa un exces de un anumit tip, la formula tipologica initiala (singura accesibila si, totodata, naturala). De altfel, postura in care ii vedem constant pe eroi ramine aceea a cautarii, o “cautare” mai curind utopica, intrucit se pierde in propria ei circularitate, unind simbolic inceputul cu sfirsitul. Din tot acest “arsenal” fictional, scriitorul a pastrat, in Mort de surd, obsesia cautarii, grefata pe spleen-ul existential. Motivul “restringerii” mecanismului epic, cum ar veni, se leaga de profilul psihologic al protagonistului – lingvistul Desmond Bates –, indubitabil, pina la un punct, un alter ego al autorului insusi. Bates are citeva “probleme” biografice majore, ce l-au impins treptat catre alienarea intelectuala. A surzit aproape complet, la o virsta relativ tinara, faptul determinindu-l sa se pensioneze inainte de vreme. Se afla la al doilea mariaj (prima sotie, Maisie, a murit de cancer), cu super-energica Winniefred (prescurtata, in text, Fred) – si ea recasatorita –, iar numerosii copii ai cuplului (din legaturile anterioare) au devenit adulti, plecind la casele lor. Straniu, pe cind Des se deterioreaza pe zi ce trece, simtindu-se tot mai inutil si ridicol (din cauza surzeniei), Fred pare sa intinereasca pe masura ce afacerea sa cu decoratiuni ia amploare. Situatia il destabilizeaza teribil pe Bates.
Lodge pare nostalgic
Naratorul (romanul e scris, in alternanta, la persoana intii si a treia, in ambele lingvistul functionind ca “reflector”) este obligat sa experimenteze astfel o incongruenta comportamentala dramatica. Doamna Bates slabeste si isi face operatii estetice, ajungind mai atragatoare decit oricind, in timp ce insinguratul profesor se chinuie sa se adapteze la rigorile aparatului auditiv, pierzindu-si chiar si apetitul pentru cercetare. In sfirsit, pe linga toate, Desmond trebuie sa aiba si grija propriului tata nonagenar, un batrin incapatinat si auster. Alienarea protagonistului e, prin urmare, ingrosata voit de Lodge care isi plaseaza miza simbolica a romanului pe acest palier psihologic. Cumva intimplator, profesorul de lingvistica o intilneste pe americanca Alex Loom, doctoranda in fosta lui Catedra la un indrumator stiintific preocupat mai curind de ascensiunea sociala decit de actul didactic. Alex il implora pe Des sa-i coordoneze teza sau, cel putin, sa o ajute cu sfaturi academice. Insistenta absolut exotica a tinerei (care se ocupa, de altfel, de o tema stranie – stilistica biletelor de adio, lasate de sinucigasi!) il prinde pe Bates intr-o capcana psihologica si senzoriala din care nu mai poate iesi. Alex ii lasa chiloti de-ai ei in buzunarul pardesiului si ii trimite e-mail-uri cu continut sado-masochist, supunindu-l pe, oricum dezorientatul, lingvist la presiuni nervoase imposibil de suportat la virsta si, mai ales, in conditia lui prezenta. Se lasa prins in aceasta relatie care distruge total bruma de echilibru, pastrata de catre Des, pina atunci, cu eforturi supraomenesti.
De fapt, prin Alex Loom, capata materialitate, in roman, idealul traditional al aventurii revitalizante, cautat frenetic (si) de universitarii trilogiei mentionate, universitari pusi in postura unor veritabili templieri (post)moderni care fug dupa Graal. Bates urmareste, la rindul sau, iesirea din criza, expunindu-se exceselor aparent juvenile. Isi reinventeaza identitatea, intrind, aidoma predecesorilor sai, Morris Zapp si Philip Swallow, intr-o noua formula tipologica. Joaca un rol, precum prototipurile lui din fictiunea lodgiana a anilor optzeci, insa descopera, ultimativ, ca partitura nu i se potriveste. Avem aici, deopotriva, obsesia ratarii si voluptatea paradoxala a esecului (perceput in latura sa “formativa”, “initiatica”). Desmond Bates se dezvaluie, in fond, ca un personaj extrem de complex, in pofida debutului sau narativ mai degraba unilateral. “Surzenia” eroului functioneaza, metaforic vorbind, in varianta unui “autism” autoindus, o instrainare de lumea ale carei valori au devenit tot mai confuze pentru protagonist. Odata ajunsi in spatele acestui defect (veritabila “vina tragica” in roman), descoperim o psihologie (defetista) a trairilor complicate si, de ce nu, dureroase. Daca ne gindim ca handicapul lui Bates (surzenia) reprezinta chiar handicapul lui Lodge (scriitorul insusi are probleme grave de auz), atunci miza emotionala a textului se amplifica exponential. Mort de surd – dincolo de umorul sau, pe alocuri nebun – este, ca atare, un roman trist, al eforturilor disperate pe care le facem cu totii pentru a ne amina fatalitatea. Constituie scriitura unui declin mistificat, acoperit, strident, de farduri si rimeluri grotesti. Mai degraba decit ironic, Lodge pare aici nostalgic, elaborind o partitura epica impregnata de mizantropie.
David Lodge, Mort de surd, traducere din limba engleza si note
de Roxana Marin, colectia “Biblioteca Polirom”,
Editura Polirom, 2009