Spuneai mai devreme despre senzatia de disconfort in fata unei cantitati uriase de dulce care iti este “oferita” cu forta. As vrea sa-mi povestesti despre relatia cu textele in copilarie. Ce auzeai, ce ti se citea in primii ani?
Cit am stat la bunicii mei, lucrurile erau simple si clare. In casa respectiva nu exista nici macar o Biblie. Bunicul meu insa citea ce apuca, iar textele religioase circulau scrise de mina, intre oamenii din sat, de la unul la altul. Nu o sa intru in detalii, ca astea sint deja substanta pentru textele mele viitoare. Primele texte, cele cu care am crescut, au fost unele religioase, mai degraba apocrife, copiate de oameni din diverse surse, inclusiv de bunica mea, si care imi erau citite seara, inainte de culcare. De aici s-a pornit un imaginar destul de puternic, apocaliptic evident, dar foarte hranitor totodata. In momentul in care am venit in oras, sa ma civilizez, sa renunt la accentul meu moldovenesc – am un tata bucovinean, care si-a facut o datorie din a ma slefui perfect, sa nu mai ramina nici urma din accentul de moldovean pe care il aveam – a inceput de fapt povestea mea cu cartile. Greu. A fost o munca grea si o misiune grea, de care tot tatal meu s-a ocupat. M-am trezit brusc cu o biblioteca imensa in casa, cu niste liste de lecturi, obligatorii si facultative, foarte impovaratoare. Am urit tot ce insemna citit. Primii patru ani au fost un dezastru. Citeam foarte mult, dar nu suportam absolut nimic. Sufeream dupa lumea lasata in urma, dupa bunica mea, aveam o poezie care ma impresiona foarte tare: trebuie s-o recunosc, era “Mama” de George Cosbuc. In acelasi timp, am si citit tot: tot ce mi s-a cerut. Problema era ca raportul meu cu cititul, ca si raportul meu cu mincarea, era unul foarte prost si de respingere. Pentru ca mi se dadea. Mi se impunea. Mi se oferea impunindu-mi-se. Si nu m-am impacat cu sistemul. De ce era prost si nefericit? Pentru ca orice lectura trebuia sa se termine intr-un rezumat. Drept pentru care aveam mai multe caiete de rezumate. Si astazi daca le citesc, imi vine si sa rid si sa pling: sint si foarte amuzante, si sfisietoare. Si, ca sa merg si mai departe, de ce era totusi atit de rau? Pentru ca nu era vorba doar de rezumate, ci fiecare rezumat trebuia sa inceapa cu personaje pozitive si negative. Iar aici lucrurile se terminau, pentru ca eu eram intr-o mare confuzie. Erau carti si texte cu care, in mod evident, imi era foarte greu sa duc la capat treaba asta, cu personajele. Aveam impresia ca eu nu stiu sa fac asta. De exemplu, o carte ca Alice in Tara Minunilor. Am urit-o. Nu am inteles nimic din ea, nu mi-a dat prilejul sa rezolv problema cu personajele pozitive si negative. Imi era mult mai simplu cu Ion Agarbiceanu, ma descurcam mai usor. Dupa perioada asta nu-mi mai amintesc exact ce s-a intimplat. Probabil tatal meu a cedat. In primii patru ani, a fost perfectionist in ceea ce ma priveste, trebuia sa fiu un diamant perfect slefuit. Incepind insa din clasa a V-a, a lasat un pic garda jos si nu stiu cum s-a intimplat, dar mi-am inceput cariera de cititor. Nu mi-e rusine sa recunosc ca am inceput-o cu Toparceanu si Ionel Teodoreanu. A fost extraordinar pentru mine, au fost textele care m-au lasat sa respir. Nu se asaza pe umerii tai uitind sa mai coboare. Pina atunci, toate textele mi se pareau precum personajul ala negativ, zgripturoaica, batrina din poveste care se da bine pe linga tine si iti spune, ma iei si pe mine in brate, ca sint obosita, dar si surcelele astea pe care le-am adunat din padure? Se asaza in spatele tau si te-ai procopsit. S-a terminat. Nu mai coboara. Cam asa erau toate in anii aia: si mincarea, si cartile. In a cincea, lecturile mele au iesit din raza camerei de luat vederi, pe care tatal meu o montase, virtual, in casa noastra. Cind am scapat de sub control, am citit Ionel Teodoreanu. Personal, sint convinsa ca tatal meu nu ar fi fost tocmai incintat. Dar eu am pus mina pe toate volumele din La Medeleni si am fost foarte fericita. Lucrurile au continuat intr-o mare libertate, ca si cum as fi intrat intr-o cofetarie uriasa, unde eu alegeam si eu comandam, deja stiam regulile, eram de-a casei. Fata in fata cu biblioteca din casa am putut sa fac exact ce mi-am dorit, asa ca, in clasa a VI-a citeam Zola, Nana si Gervese si nu aveam absolut nici o problema. Cred ca prin a VI-a citeam Steinbeck si in general tot ce se nimerea si se afla intr-un fel de trend nespus, fara promovare, fara marketing, pe sub tejghelele librariilor din Botosani.
Cind ai venit in Bucuresti, ai simtit o presiune din partea celorlalti, care iti cereau anumite lecturi, pe care ei le considerau importante, dar pe care tu nu le bifasei?
Evident ca s-au intimplat si astfel de lucruri, si astazi, cind timpul meu de lectura este foarte limitat, se intimpla mai mult ca oricind. Am trait momentul ala, cind te misti in zona unui trebuie. Care te valideaza sau nu te valideaza. Orice copil ambitios, care a mai trait si altadata in viata lui in zona lui trebuie, se panicheaza. Ai momente de panica, te autovalidezi sau nu, in consecinta. Lucrurile astea insa le reglezi in timp. Pentru mine, a fost perioada de inceput, a rezumatelor, apoi cea de perfecta libertate, cind am putut sa citesc ce am vrut, dupa care a urmat in mod firesc si o perioada de asimilare de bibliografii. Cind totul este o miza, cind biografia ta interioara iti cere sa ai si asta, si asta, si asta. Sint multe carti pe care nu le-am parcurs. Imi imaginez ca va veni un timp cind voi recupera anumite lucruri, dar nu vreau sa recuperez tot. Nu mai am ambitia aia, incrincenarea aia, convingerea ca eu nu exist daca nu am citit Dostoievski. Am citit Dostoievski foarte tirziu, de exemplu. Chiar daca a existat in biblioteca aia foarte mare, de unde eu intindeam mina si luam, inca de la inceput. Am incercat in a IX-a, in a XI-a. Nu mai stiu cind am reusit, dar sint sigura ca fiecare din noi are timingul lui si in ceea ce priveste cartile. Lucru care nu tine numai de ce am citit inainte si de unde am ajuns cu nivelul intelegerii. Sint diverse virste interioare care te fac sa te apropii de o carte, fara ca asta sa insemne ca esti mai destept sau mai putin destept.
Am avut norocul insa, inainte de facultate, in liceu, sa am un profesor de romana foarte bun, care mi-a dat sansa unor bibliografii excelente si am apreciat ca, in felul acesta, cind am ajuns in facultate, aveam o perspectiva. Copiii vin cu lucrurile pe care le stiu, dar de multe ori le lipseste perspectiva. Perspectiva asupra poeziei, asupra prozei, asupra literaturii in intregul ei. Am avut implicit instrumentele sa inteleg niste lucruri. Profesorul meu a putut sa-mi spuna: “Citeste Istoria poeziei a lui Mircea Scarlat”. In anii ‘85-’86-’87, asta era foarte important pentru cineva care voia sa faca Litere. Am mai avut sansa intilnirii unor prieteni care faceau deja Litere la Iasi si atunci am putut sa citesc si alte lucruri. Atunci m-am intilnit propriu-zis cu teoria literaturii. Si pentru ca nu am intrat la facultate din prima, anul acela pe care l-am avut la dispozitia mea l-am folosit pentru asta. Asa am putut sa citesc Todorov inainte sa vin la facultate. Apropo de anul acesta si de ultimul an de liceu, imi amintesc ca mi-am impus un regim… cam asta era trendul adolescentin: dupa ce am citit Romanul adolescentului miop si, evident, Giovanni Pappini, trebuia sa trec si prin povestea asta de automutilare livresca. Aveam un program din asta, evident caricatural. Cred ca eram foarte comica. Mi-ar placea sa vad un filmulet cu mine, trezindu-ma buimaca la ora trei si spunindu-mi: “Ia mai citeste tu, Svetlana, putin din Hronicul virstelor de Lucian Blaga si putin din Jurnalul de la Paltinis. Ce faci, dormi? Wake up, nu se poate! Universul te cere cu ochii deschisi, privind in carte! “.
Nu imi spui niste lucruri noi. Nu cred sa existe carte cu o influenta mai mare asupra mintii unui adolescent decit Romanul adolescentului miop. Dar pentru ca ai adus in discutie sentimentul de panica, legat de ideea de validare, validare care depinde de ce ai citit si de ce nu ai citit. Ai simtit aceasta panica si in ceea ce priveste publicarea? Pentru ca ai facut parte dintr-un cenaclu foarte activ, toti cenaclistii au publicat cite ceva. Ai simtit aceasta presiune a… pietei?
E mult spus piata, piata e acum. In urma cu sapte ani, cind toti prietenii mei publicau, era o viziune mult mai intimista. Dar am simtit presiunea asta, evident. Am rostit pentru mine cuvinte grele in toti anii acestia. Pina la un moment dat cind a trebuit sa inteleg de fapt cine sint si ce inseamna povestea asta cu scrisul pentru mine. Nu inseamna ca am rezolvat lucrurile definitiv, pentru ca mereu trecem intr-o alta faza si lucrurile se activeaza, din nou, la alt nivel, sub alta forma. Panicile noastre sint cameleonice. Pot sa se mai tempereze, dar te bintuie in continuare. Mi-a fost greu sa depasesc perioada asta, dar exact asa cum mi-am dorit sa spun de fiecare data, intirzierea a fost o complicitate. Adica eu nu am stat undeva separat in timp ce cartea nu era publicata, iar eu eram complet izolata de aceasta intimplare exterioara mie. Lucrurile nu au stat asa. Eu insami am avut retinerile mele, ezitarile mele si, intr-un fel sau altul, mai mult sau mai putin vizibil, au scurtcircuitat niste intimplari. Totodata, dupa atitia ani, stiu ca are o noima ca acest lucru s-a intimplat acum. Adica in interiorul povestii mele exista o coerenta si lucrurile s-au intimplat acum pentru ca s-au intimplat acum. Dar panica asta a fost mare si mi-a fost greu sa o suport.
Cind am citit prima data fragmentele din Floarea de menghina in antologia Tablou de familie am fost convinsa ca sint bucati dintr-un roman, poate ceva mai ciudat, dar oricum roman. Asa ca atunci cind a aparut volumul la Cartea Romaneasca am fost putin surprinsa sa vad ca este poezie.
Am o mica frustrare. Nu pentru ca se spune ca scriu poezie, stiu ca fundamental asta este structura mea. Cind am realizat asta, s-au indulcit si presiunile mele interioare. Pe de o parte, in momentul in care am stiut ca felul acela, poetic, de a percepe lucrurile, de a le digera, de a te certa si de a te impaca cu ele asa, de a te autointerpreta prin instrumente poetice este al meu, cind am realizat ca este ceva al meu, ce nu pot sa pierd, indiferent cind se publica o carte, indiferent ce se spune si ce nu se spune despre o carte, in momentul ala m-am linistit, pentru ca am limpezit o parte a problemei. Pe de alta parte, stiu ca textele mele nu sint o poezie pura. E un mixaj acolo. Si de fiecare data cind scriu, sint dublata in vocea aia poetica de una… imi vine sa spun masculina si prozastica. Intotdeauna lucrurile astea merg impreuna. Am incercat sa scriu proza, inainte de a scrie Floarea de menghina, dar cu instrumentele pe care le aveam atunci. Si cind spun asta, ma gindesc ca eu nu-mi activasem vocea poetica reala, pe care am reusit sa o activez, care s-a activat dincolo de mine in Floarea de menghina. Mereu mi s-a spus ca eu nu trebuie sa scriu proza. Am trait cu convingerea asta – apropo de presiunea anturajului, a ceea ce ti se spune. Acum, in momentul asta, cred ca Marele cofetar este textul pe care il citesc cu cea mai mare placere pentru ca ma simt foarte libera in raport cu el, celelalte ma apasa si imi este greu sa le citesc chiar si acum, dupa atita timp. Imi este greu sa le citesc si in public. Acum sint intr-o perioada de cautari. Sigur ca m-am gindit si la proza, dar inca nu stiu cum arata proza pentru mine, la ora asta eu inca nu stiu care este fata prozei. S-ar putea sa fie foarte apropiata de ceea ce am scris pina acum. Am o ezitare – si asta pentru ca imi place sa fac lucrurile foarte serios atunci cind le fac: desi sint preocupata de structura in general si nu as fi putut face o carte fara structura, mi se pare ca structura unui volum de proza este ceva mult mai complicat de atit. Nu stiu exact cum vor arata lucrurile mai departe. Poezie… Ce inseamna poezie? Despre ce fel de poezie vorbim? Scriu in continuare, am scris in tot acest timp, am paginile mele de jurnal, care m-au insotit in toti anii acestia, si care sint un fel de proza, dar nu sint proza pina la capat. Si nici poezie pina la capat.
Poate tocmai aici e “cheia”.
Tocmai. La urma urmei, cred ca trebuie sa-ti asumi forma care iese din tine. Am spus acum doua minute ca structura prozei este poate o chestie mai serioasa, minimalizind astfel forma pe as putea sa i-o dau eu. Poate in momentul in care zici asta e vocea, asta e formula si asa trebuie sa fie, nu mai conteaza. Daca as fi stat si m-as fi gindit o suta de ani ca Floarea de menghina ar fi trebuit sa arate nu stiu cum, mi-as fi spus ca nu sint nici in canon, nici in trend, nici in nimic si ca nu este corect ce fac eu. Macar aici ar trebui sa fim dincolo de corectitudine.
Floarea de menghina a fost un fel de dar pe care sper ca l-am meritat
Spui ca unele texte te apasa.
E vorba in primul rind de Floarea de menghina. Mi se intimpla asta atit din motivele mele, personale, cit si din motive exterioare. Am vorbit mult despre ea, am citit-o de multe ori si la un moment dat am simtit nevoia sa ma despart de ea – am si facut-o o vreme, dar acum in mod evident a trebuit sa mai stau un pic cu ea, sa ne mai luam putin in brate una pe alta. De fapt, realmente cred ca tot volumul acesta este Floarea de menghina. Si mai cred ca tot ce va veni de aici inainte va fi Floarea de menghina. Asta pentru ca, exact asa cum am mai spus-o, Floarea de menghina a fost un fel de dar pe care sper ca l-am meritat, si care a reprezentat o cheie de lectura pentru mine – o cheie esentiala, nu ma voi desparti niciodata de ea, chiar daca voi merge din ce in ce mai departe in lectura asta, personala. O lectura a mea si a lumii, asa cum pot eu sa o fac. Revenind. Floarea de menghina ma apasa pentru ca, in primul rind, e ceva foarte greu acolo. In al doilea rind, pentru ca s-a vorbit foarte mult despre ea si la un moment dat mi-am zis ca nu vreau sa mai fiu identificata cu Floarea de menghina. Toata lumea a avut o reactie buna – nu stiu daca e cuvintul cel mai potrivit –, a avut o reactie puternica la aceasta sintagma. Asa ca m-am amuzat, am simtit un fel de usurare cind cineva mi-a aratat pe net un comentariu de genul: “Circula prin tirg zvonul ca o doamna cu numele Svetlana Carstean a scos o carte cu un titlu absolut rizibil, Floarea de menghina”. M-a amuzat foarte tare sa vad o cu totul alta perspectiva. Ca o mica deconstructie a mirajului, a micii aule din jurul acestui titlu.
Dar nu numai Floarea de menghina ma apasa. Sint multe texte care sint foarte personale. In general, si asta este o problema a mea, imi este greu sa ma intilnesc cu propriile mele texte. Exista zone care nu se netezesc pina la capat. De fapt, este esential pentru mine sa se intimple alt text, si alt text, si alt text. Altfel, nu functionez ok. Cind nu se intimpla, este destul de greu de suportat. De fapt, stii ce, asta e cel mai greu de suportat, mai greu decit presiunile acelea de care vorbeam mai devreme. In clipa in care stiu ca mi-am scris textul, am niste obligatii in raport cu mine insami si cred ca noi sintem cei mai exigenti cu noi insine. Noi ne punem in mintea noastra niste teme si nimeni nu-si poate da seama cit de mare este suferinta cind tu iti stii propria tema si stii ca nu ai facut-o. Atit timp cit eu stiu ca mi-am facut tema, poate veni oricine din afara sa ma intrebe: “Si unde sint temele tale?”, iar eu sa raspund ca tema mea este la locul ei. Problema este a golului, a vidului, cind tu nu l-ai umplut, cind tu nu ai fost fata in fata cu tine si fata de tine nu ai facut ceea ce era de facut.
Imi aduc aminte de un interviu pe care l-am facut acum citiva ani, un interviu la care tin foarte mult, cu Lhassa del Sela, care provine dintr-o familie cu mai multe fete, o familie foarte speciala. Aceste fete si-au petrecut copilaria intr-un autobuz, care s-a plimbat intre diverse state din America. Nu au avut televizor, nimic, totul s-a petrecut in casa aia miscatoare, cu multe animale. Ea e o cintareata minunata, cum stiu multi probabil, dar si surorile sale au diverse indeletniciri artistice. Vreo doua cred ca sint la Cirque du Soleil. Parintii lor le-au obisnuit si asa au ajuns ca si in ziua de astazi sa se intrebe, tu ce ai produs artistic astazi? Eu simt presiunea asta, e o presiune personala si stiu ca e imposibil sa nu sufar in contextul de astazi si in nebunia asta in care incerc sa onorez mai multe identitati de-ale mele simultan. Cred ca pina in ultimul moment al vietii mele ma va urmari chestia asta. Si sint momente, nu foarte dese, cind simti ca da, s-a intimplat. La fel cum poti sa si scrii si sa nu simti ca s-a implinit tema respectiva.