Dar Alexandru Vlad are de ceva vreme un renume de “inclasabil”. Una dintre cartile sale anterioare, Sticla de lampa, a primit in 2002 atit premiul pentru proza scurta al ASPRO, cit si premiul pentru eseu al Asociatiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, incit iti vine sa te intrebi: care dintre cele doua corpuri profesionale se insela, de fapt? Ce scrie prozatorul clujean, proza sau eseu? Dilema e una legitima. Chiar si textele din Curcubeul dublu au aparut mai intii in presa, au circulat in publicul larg cot la cot cu ultimele stiri si cu comentariile politice de actualitate. Banuiesc ca nu au fost semnalate ca fiind altceva decit materia perisabila a zilei, altceva decit jurnalism, adica drept literatura. Faptul acesta le-a obligat sa-si asume statutul oricarui alt articol de presa, adica sa se lase citite in maniera obisnuita, ca oferind opinii pe care cititorul sa si le poata insusi ca pe ale sale. Si e drept ca, uneori, textele lui Alexandru Vlad seamana cu niste editoriale ceva mai pansive decit de obicei, reflexive putin peste marginile iertate. Dar tocmai depasirea acestor “margini” ne obliga sa le privim altfel.
Satul, acelasi dintotdeauna
Alexandru Vlad s-a refugiat, pare-se, intr-un sat din judetul Cluj, de unde scrie si publica. Nu gasesc necesar sa vorbesc aici despre “narator”. E limpede ca miza cartii este, in buna masura, sinceritatea, si ca postularea unui univers fictional ar distruge interesul pentru povestire. In acel sat se intimpla multe, destule. Oamenii nu mai seamana celor de pe vremuri. Tot in automatisme traiesc, doar ca acestea nu mai privesc muncile sezoniere ale cimpului, ci mai degraba intirziatul la crisma. Problemele lor sint noi: cum sa-si gaseasca turma cu ajutorul mobilului, cum sa vinda cu profit pamintul pentru autostrada sau cum sa-i evite cu mai multa grija pe vecinii manelisti, scandalagii si, uneori, ucigasi. Dar, daca nu confundam satul romanesc cu o povestire de tinerete a lui Sadoveanu, lucrurile acestea sint totusi vechi.
Dupa cum vechi este si imboldul intoarcerii la origini: iata, de pilda, Virgiliu. Scriitorul clujean nu este singurul care il continua. Un vag amic de la oras, “dom’ profesor”, se decide si el sa campeze in acelasi sat pitoresc, convins de o aparitie cereasca: un curcubeu mare, dublu, care impodobeste valea tocmai atunci cind el se apropie. Asa ca vine, impreuna cu mama sa batrina, sa-si “gospodareasca plictisul”, cum zice el. Dar dom’ profesor nu gospodareste, ci bea de stinge. Confunda viata la tara cu ocazia binecuvintata de a nu face nimic. Amesteca contemplatia cu statul degeaba. Urmeaza apoplexia, moartea sa si, in cele din urma, si moartea, groaznica, a batrinei. Morala nu exista. Ca doar n-o fi fost pedepsit dom’ profesor pentru pacatele sale. Mai interesant e felul in care reactioneaza satul la prezenta si apoi la absenta strainului: “Sederea lui dom’ profesor in sat a fost scurta. Practic, dupa aceea, satul ar fi trebuit sa ramina la fel cum fusese inainte de venirea lui. Nu credeam c-o sa mai aflu vreodata lucruri noi despre o comunitate pe care o cunosteam atit de bine. Si totusi, ca intr-un paradox matematic oriental, cind la un calcul adaugi o entitate si apoi o scazi, iar rezultatul nu mai e acelasi, lipsa lui se simte, iar in ceea ce ma priveste nu sint sigur daca, in loc sa fi scris toate astea, n-ar fi fost mai bine sa ma fi prefacut o clipa ca-l admir si sa-i fi spus o vorba buna in scurtul interval cit am fost, cum se spune, consateni. Ce alt cuvint sa folosesc?”.
De aici rezulta ca satul a ramas, chiar si in aceste vremuri postmoderne, o comunitate organica. El traieste in continuare cu inertiile sale, manifestate prin furturile de fin ale tiganilor, prin vesnica rivalitate intre doua biserici, una ortodoxa si una neoprotestanta, prin hartuielile intre doi vecini pentru un hotar amarit. Se cladeste in continuare pe o morala specifica, chiar daca nu una intotdeauna recomandabila. Prezentind in subtilele ei inflexiuni, uneori bizare, adesea revoltatoare, viata morala a taranului roman de azi, cartea lui Alexandru Vlad este un unicat. Tema ei, “Romania profunda”, tratata cu seriozitate dar si cu ironie, este una obligatorie pentru ziua de azi.
Dupa-amiaza unui faun
Insa tema cu adevarat cuceritoare, ba chiar invingatoare, a cartii lui Alexandru Vlad este alta. Sa spun asa: Curcubeul dublu este cartea omului singur. Ce ipostaza mai convingatoare a singuratatii decit aceea a omului cartilor refugiat undeva, intre vite si praf? A individului aflat in amiaza vietii, care descopera ca traieste acum altfel in preajma cartilor decit in tineretea sa de cititor vorace? Ce poate el face intr-o situatie de criza, atunci cind, de exemplu, un roi de albine zumzaie dezorientat prin ograda lui? E clar ca nimeni dintre cei care s-au ocupat cindva de albine (“Aristotel, Caton, Varro, Pliniu, Palladius, Aristomachus, Vergiliu – Georgicele, cintul IV –, poate si Goethe”) nu-i este de vreun folos si ca tot vecinul Gogu, cu cizmele sale enorme de cauciuc si cu miraculoasa sa imunitate la intepaturile de albine, il poate ajuta. Cultura e cumva de prisos in aceste singuratati agreste, asemenea aripilor mari ale albatrosului care se tiriie pe punte, sub privirile amuzate ale matrozilor. Lectura si posesia cartii sint insemne ale orgoliului, si mindria omului de litere pentru cunostintele sale nu e mult diferita de mindria vecinului din satul copilariei pentru lada cu volume fara coperti din Dumas si Jules Verne, vecinul care, vazind ca copilul nu se mai opreste din citit, refuza sa-i mai acorde accesul la acea lada – simbolul concret al inteligentei sale.
Dupa o anumita virsta, avaritia bibliofilului incepe sa semene cu stupida reactie a vecinului de odinioara: “Constat ca, treptat, nu mai fac parte din categoria celor care isi cumpara neaparat cartile de care au nevoie. E un fel de andropauza de care nu fusesem prevenit si la care nu ma asteptasem si iata-ma trecind prin tot felul de stari si complexe lipsite de precedent. Cititor vorace si bintuitor prin anticariate vreme de o viata intreaga, ies acum pe strada cu banii de un ziar adaugiti prin artificii de calcul la cei pentru cumparaturile casei, ocolesc librariile care mi-au fost atitia ani repere pe orice traseu in acest oras si-mi vad de treaba”.
Dar renuntind la orgoliul de literat, vechiul cititor nu renunta si la literatura. Doar ca, acum, o altfel de literatura ii vorbeste, lasind de-o parte celebritatile editoriale de pe vremuri. Cititorul se indreapta catre cartile umile, cartile care n-au avut sansa unei lecturi empatice la vremea lor, dar care ar putea inca sa mai inchida intre coperti promisiuni uimitoare. Iata un remarcabil pasaj de fiziologie a lecturii: “Exista romane pe care le-ai cumparat cu ani in urma si care inca mai zac pe raftul bibliotecii fara sa le-ajunga rindul sa fie citite? Sigur ca exista. Ai incercat in primele zile cu unul, dar niciodata n-ai reusit sa treci de primele pagini. Ii mai zaresti uneori coperta si ai un sentiment de vinovatie. Il mai deschizi intr-o noapte de insomnie si apoi il abandonezi iar, de data aceasta pentru multa vreme. Alegi alte romane, alte carti, dar momentul acesteia pare sa nu vina niciodata. Viata e prea scurta si cartea aceea pare a fi prea lunga. Ea ramine linga alte carti pe care nu le-ai terminat sau probabil nu le-ai inceput. Si as mai putea spune multe despre conditia cartii pe care n-am deschis-o, dar care continua sa-mi stea sub ochi si sa-si cistige in viata mea locul de carte necitita, insa familiara. Pina intr-o zi, cind pleci undeva cu trenul, mergi la tara in sezonul ploios sau te internezi in spital si nici o alta carte nu e la indemina. O iei pe asta”.
Una dintre primele povestiri din volum, pietrele verii, vorbeste despre o astfel de carte pe care ochii pretentiosi si grabiti ai cititorului vorace n-au intirziat nici o secunda. O carte marunta, fara o coperta prea atragatoare, uitata cu deceniile intr-un fund de biblioteca si culeasa cindva, din plictiseala, fara prea mare curiozitate. Este vorba de The Stones of Summer, de Dow Mossman, aparuta in 1972 in Anglia si redescoperita, dupa o uitare de treizeci de ani, de catre un producator de filme care a facut-o celebra. Nu destinul glamoros, hollywoodian al cartii este aici important. Ci discretia cartii care isi drapeaza valoarea in falduri de praf, posibilitatea ca discretia sa fie chiar marca nebanuita a unei carti extraordinare. O astfel de carte nu tine sa intre in competitie cu celelalte si, in general, nu este premiata. Ea nu se impune atentiei generale, ci isi asteapta cititorul cu supunere. Genul ei este echivoc si impropriu, dar nu ii lipseste superbia cartilor care vor sa reformeze genurile si sa inventeze unul nou, care sa le incapa exclusiv pe ele. Este o carte care mizeaza, in lectura, pe o singuratate perfecta, care sa-i permita cititorului s-o locuiasca in voie. De aceea o astfel de carte nu are nevoie de conditii speciale de mediu: o casa linistita, undeva la tara, ii ajunge.
O astfel de carte scrie si Alexandru Vlad.
Alexandru Vlad, Curcubeul dublu,
colectia “Fiction LTD”,
Editura Polirom, 2008