La Strasbourg nivelul a fost absolut catastrofal, provincial si am plecat. Si mi s-a oferit la inceput postul acesta la Graz ca inlocuitor al lui Tibor Varga. A trebuit sa viu imediat.
Violonistul murise de doua luni si cursurile stateau sa inceapa, in octombrie, neavind pe nimeni. Am fost propusa de un mare profesor de la Viena, m-am dus si am predat un an sau doi, dupa aceea mi s-a prelungit postul inca un an-doi si anul trecut s-a facut o comisie intreaga unde mi s-a dat practic postul pe viata. Sint inconjurata cu respect, cu admiratie si nu cer nimic mai mult ca sa pot sa-mi exersez munca”.
Are si elevi romani? “Am un student roman, ungur din Romania, Tibi Genge, extraordinar de talentat. Am descoperit a doua mea vocatie care nu a fost o iubire la prima vedere. Am descoperit-o exersind. Deci sint din ce in ce mai implicata in ceea ce fac. Am o clasa extraordinara de zece studenti, sint toti copiii mei, ii ador, ii alint, ii cert: sint foarte severa, dar in acelasi timp ii iubesc foarte mult. Sint ca si copiii mei. Ma simt extraordinar de bine cind ma duc la Graz si sint cu ei.”
In ce masura activitatea pe scena de concert o mai satisface? “Nu, sint pe scena din ce in ce mai putin. Ca sa fiu sincera, nu mai am chef sa cint orice, oricum, oriunde. Deci ca sa cint un Ceaikovski sau un Glazunov sau un Lalo, cred ca perioada s-a terminat. Sint convinsa ca in viata fiecarui muzician sau om exista perioade pentru anumite lucruri, perioade sa te distrezi, perioade sa faci copii, perioade sa fii bunic, perioade sa te interesezi de altceva in viata, perioade in care sa te pui sub semnul intrebarii… Si cred ca perioada de a cinta 80 sau 60 de concerte pe an, Ceaikovski, Lalo, Glazunov, a trecut. Sint intr-o perioada in care vreau sa traiesc linistita, sa ma bucur de copiii care sint fiecare la casa lor; ma dedic practic 100% studentilor, vietii de acasa, linistita.”
Exista totusi un spatiu predilect la care nu a renuntat: “Muzica de camera o ador, deci oricind am posibilitatea sa fac muzica de camera gasesc ca este o fericire, este o cale de trecere la maximum de frumusete a muzicii si de maximum de satisfactie ca muzician. Cind am posibilitatea sa fac muzica de camera accept intotdeauna, si acolo chiar nu ma intereseaza – cu cine, da – nici cit, nici unde. Ador sa stau acasa cu animalele mele, ador animalele, pisici cit de multe. Imi ador sotul, prietenii… S-a terminat, nu mai am 20 de ani”.
Cu cine ar fi cintat, ar fi vrut sa cinte de-a lungul carierei si regreta ca nu s-a intimplat? “Cu Celibidache. Singurul. De altfel, nu stiu de ce, sint probabil momente de hazard in viata care te pun in drumul unuia si nu te pun in drumul altuia. Pentru ca l-am cunoscut, as fi putut sa cint cu el, dar nu s-a intimplat. Am profitat insa de marii maestri, deci nu pot sa ma pling, am cintat practic cu cei mai mari dirijori din lume. Deci sint foarte fericita.”
Silvia Marcovici face parte din acea categorie de mari violoniste – asemenea Aidei Stucki sau Johannei Martzi – ale caror discografii pe discul compact sint relativ restrinse, obiect de vinatoare pentru melomanii colectionari. Iar discul ei excelent de muzica de camera, un concert live, cu pianistul Jean-Claude van den Eyden, la Strasbourg, in Palais des Congres, cu un program Faure, Debussy, Cesar Franck, aparut cu ani in urma la casa germana Aurophon, nu pot decit sa vi-l recomand ca o mare raritate.