Provocarea filmului este ca ia o reteta evidenta si o trateaza la perfectie, garnisind-o cu tot ce trebuie.
Cu un scenariu bine legat, care are replici suple si fluenta bine cumpanita. Cu personaje credibile si simpatice, chiar daca unele reprezinta tipologii umane cu care nu ne-am schimba contul de mess. Cu niste actori relaxati si bine potriviti fiecare in locul lui, care-ti dau impresia ca n-au jucat intr-un film, ci ca s-au jucat. Cu Franta de la tara, care presupune ca aproape sa simti toate mirosurile casei mostenite de erou de la unchiul sau raposat. Cu o imagine care e frumoasa fara sa fie birou de turism. Si, in fine, cu o regie care leaga toate elementele cu eleganta si bun-simt.
Ce zugraveste, pe scurt, maestrul? Un broker de succes, mare sacal uman (Russell Crowe), afla ca, murindu-i unchiul stabilit in Franta, i-a ramas casa acestuia. Legaturile cu unchiul de care era in copilarie foarte apropiat le rupsese de citiva ani. Dotat cu un cinism crescut ca o gilma pe grumazu-i teapan, eroul isi face timp sa dea o fuga ca sa puna la punct vinzarea resedintei. Dar, ajuns acolo, se reintilneste cu sine si, intr-un timp de, isi va da seama cit de odios ajunsese si cit de departe fata de cum fusese pe cind locuia cu unchiul sau. (Si ce alt unchi v-ati fi imaginat daca nu pe Albert Finney?)
Filmul nu e kitsch si autorul lui nu e nesincer
Aparent fara efort, “Mosuletul” Scott reuseste o felie de viata suculenta, chiar daca e ornata cu brizbrizurile unei comedii romantice. Sint unele secvente – mai ales cele in care eroul evolueaza in jungla afacerilor – de un umor nebun, datorate unor personaje secundare care incorporeaza tot ce ne displace (fara sa ne dam poate seama in viata de zi cu zi) la exemplarele reusite social. Snobismului si ipocriziei first class, Ridley Scott le opune – fara sa fie didactic – existenta linistita de la tara, hrana rece din bucataria lipsita de pretentii, flirtul cu o localnica, cinematograful in aer liber peste care vine ploaia si alte lucruri sincere si la vedere.
Faptul ca extrage esenta filmului si o pune in titlu face din comparatia cu vinul si via nu doar un corolar al fericirii de a fi in viata si de a te bucura de lucrurile simple, ci si o metafora eleganta pentru locul care te hraneste si te ajuta sa cresti cum trebuie. Filmul nu e kitsch si autorul lui nu e nesincer. Nu veti gasi ipocrizia burghezilor de la noi care se retrag periodic la tara si care propovaduiesc pe urma in oras sarmalele fierte in curte in timp ce mesteca un cuvint in engleza la fiecare cinci minute sau se bat – superior – pe burta cu satenii.