De cele mai multe ori, gindurile sint blegi, triste, cind nu de-a dreptul negre. Ii vine sa iasa cu miinile sus si sa se predea, caci i se pare ca totu-i pierdut. Dupa o vreme isi revine si incepe sa-si curete pusca, mai numara o data gloantele din cutii, ascute baioneta, isi lustruieste bocancii si asteapta. Nu-i nimeni sa-l atace. Atunci iese din impresurare si, mai tiptil, mai avintat, prin salturi inainte si tiris, da un iures prin transeele straine, ia cite o mica prada, face un prizonier-doi si se-ntoarce fericit.
Asa sa fi fost Romania la Frankfurt, la tirgul de carte? Si da, si nu. Totul depinde de firea soldatului pus sa depene amintiri de pe front. Daca-i un soldat tabacit, obosit de-atitea batalii pierdute sau neincheiate, gata sa fie lasat la vatra, tabloul iese-ncenusat, iar gustul intimplarilor – salciu, ba uneori chiar amar. Daca povestasul e inarmat cu pofta de viata si lupta, daca stie sa-si faca macar o bruma de curaj din orice-ntimplare, istoria se vede altfel. Atunci, cum? Pentru ca, pina la un punct, m-am simtit un fel de Svejk peste care a dat buzna ceva din mintea veteranului istovit, dar si ceva din sufletul bataiosului increzator, dupa ce m-am ratacit de trei ori in acelasi fel, vrind sa ies afara si ajungind de trei ori de unde am plecat, adica la standul Romaniei, iata ce am vazut si inteles, pas cu pas, la Frankfurt, in cel mai mare tirg de carte din lume:
Unu.
Ca-i o prostie sa ne tot intrebam cu neliniste de ce moare cartea sufocata de televizoare, computere si alte cele. Cita vreme peste 7.000 de edituri din toata lumea au acoperit cu sute de mii de carti, dar si cu zeci si zeci de ecrane 13 hale in care ar fi incaput 30 de terenuri de fotbal, cita vreme zeci de mii de oameni (public larg, mult tineret) au dat peste 30 de euro ca sa se plimbe printre rafturi, cita vreme mii de editori si agenti literari au stat fata in fata, in jurul unor mese, la o cafea si au facut afaceri cu ghiotura pe seama cartilor, intr-un zumzet ca la bursa din Tokio, ar fi mai bine sa ne gasim alte motive de ingrijorare decit ca nimeni nu mai citeste.
Doi.
Ca-i o mare prostie sa ne tot intrebam isteric de ce nu se citeste literatura, mare, adevarata literatura. Cita vreme tot acolo, in pavilioane, au tronat si s-au vindut Orhan Pamuk si Shakespeare, Crnjanski si Proust, Goethe si Gombrowicz, cita vreme in rafturi au stat cotor linga cotor clasicii marilor si micilor literaturi, in original sau traduceri, din Franta pina-n India (invitata de onoare a tirgului) si din SUA pina in Slovenia, literatura buna nu are de ce sa se teama.
Trei.
Ca-i o prostie si mai mare sa ne tot intrebam vaicaret de ce, pina la urma, oricit s-ar stradui, Romania e, ca-n banc, pe nicaieri si ca nu se prea zareste in teatrul de operatiuni de la Frankfurt. Cita vreme cei care au raspuns de mersul trebii in pavilionul romanesc si partenerii lor* s-au straduit ca lucrurile sa aiba un aer decent, in rima cu ce era in jur, cita vreme pliantele in limbi straine cu ofertele noastre si cu proiectul de traduceri al ICR au circulat pe unde trebuia, cita vreme editurile au cumparat zeci de titluri, dar s-au si vazut cercetate de agenti literari si editori straini, cita vreme s-au pus in rafturi cam 1.000 de carti, multe traduse, multe cu adevarat atragatoare, cita vreme s-a vazut ca puzderia de volume nu-s aruncate cu furca, ci urmaresc o tema (Memorie si viziune), partida nu-i pierduta. E mult? E putin? As zice ca, adaugind si experienta din 2005, e un bun inceput. Atita putem deocamdata. Dar daca am putea mai mult? De aceea ma gindesc ca n-ar fi rau ca organizatorii sa-si faca bilantul, sa se aseze fara orgolii la aceeasi masa si sa vada ce n-a mers bine, ce s-ar mai putea nascoci si cum s-ar pune cap la cap un proiect pentru cinci ani de-acum inainte, ca trebile sa dobindeasca aerul unei mari campanii, nu doar al unei mici incursiuni de recunoastere. Ma mai gindesc ca n-ar fi rau sa se incredinteze strategia de atac unor specialisti (ma refer nu la felul cum arata in sine standul, ci la iesirea mai agresiv-moderna si mai eficienta a Romaniei pe piata). Asa poate n-am mai face dezbateri si lansari tot noi, cu noi, pentru noi. O varianta de idee, vazuta pe viu, care probabil costa mult, dar face toti banii ar fi emisiunea cu public de la televiziunea germana, ceva stil Iosif Sava, transmisa serile in direct dintr-o mindrete de sala din centrul vechi al Frankfurtului. In 5 octombrie publicul statea la coada sa prinda locuri sau se multumea sa priveasca din piata pe un ecran cum stau si discuta cu moderatorul doi scriitori, unul din Ucraina si altul din Ungaria. De ce nu i-am putea vedea in tandem, de pilda, pe Olga Tokarczuk si Mircea Cartarescu?
Patru.
Ca-i chiar cea mai mare prostie sa ne intrebam nedumeriti de ce o fi spus oare in public, la microfon, tocmai Florin Lazarescu, premiatul si tradusul, ca se simte inexistent la Frankfurt si in general.
* Deci MCC si AER, ICR si revista „Dilema veche”, citeva edituri puternice (Polirom, Humanitas, Curtea Veche, de pilda, dar si invitata speciala, cu stand separat, Brumar).