Acest volum reprezinta debutul tau editorial. Vine tirziu, vine prea devreme?
Probabil, un pic prea devreme. Formarea unui critic cit de cit decent dureaza foarte mult timp. Exista exceptii (oameni ca Andre Bazin, de pilda, sau Francois Truffaut, care scriau lucruri extraordinar de patrunzatoare despre arta cinematografica la virsta de 20-25 de ani), dar, in general, oricit de pasionat ai fi, oricit ai vedea si ai citi si ai medita si ai exersa, iti ia mult pina sa devii un critic cit de cit decent. Nu fac pe modestul: cred ca sint (sau sint pe cale sa devin) un critic decent. Dar tot mi-am facut un car de draci lucrind la cartea asta, deci recitind din urma. Public in presa din 1996: se strinsese atita! Si, in cea mai mare parte, juvenilia. De mai multe ori mi-a venit sa sun la editura si sa spun: “Fratilor, I want out! M-am inselat. N-am atitea texte valabile incit sa fac un volum”. Pe de alta parte, tineam sa fac munca asta de autoclarificare, tineam sa trag o linie si sa spun: “Uite, pina aici se intinde juvenilitatea si de-aici incepe… in fine, ce-o mai veni dup-aia”. Munca la Bunul, raul si uritul mi-a permis sa fac asta. Daca aceasta carte are o tema, tema ei e aparitia unui critic. Daca acest spectacol poate fi de vreun interes pentru cineva sau daca e vorba doar despre autoindulgenta din partea mea – iata niste intrebari la care nu stiu sa raspund.
Spui ca traiesti din privitul atent al filmelor. Constiinta ca trebuie sa “produci” o cronica in urma vizionarii filmelor nu te transforma intr-un “robot de privit si judecat filme”, rapindu-ti placerea simpla a vizionarii?
Cind sint la film, nu sint constient de faptul ca trebuie sa produc o cronica. Sint insa constient (sau incerc sa fiu) de ce anume fac realizatorii, si cu ce intentii, si cu ce grad de succes. Dar acest efort de a fi lucid nu ma impiedica sa raspund la ce fac ei. Dimpotriva, imi intensifica raspunsurile. Si mi le purifica – in sensul ca, atunci cind un film ma emotioneaza, nu ma emotioneaza pentru ca proiectez eu in el cine stie ce vulnerabilitati de-ale mele, dupa cum, atunci cind ma irita, nu e din cauza ca s-a atins accidental de cine stie ce buba de-a mea. Ce-i drept, nu raspund intotdeauna “pozitiv”, celor mai multe filme le raspund ostil, dar raspund intotdeauna filmului in sine (sau cel putin incerc; evident, mi se poate intimpla sa fiu pe linga), mintilor care l-au creat. Si raspund cu tot ce sint, cu tot ce stiu si cu tot ce am, cu toate simturile si cu toata mintea. Nicicind nu sint mai departe de a ma simti ca un robot, nicicind nu ma simt mai viu ca atunci cind vad un film.
Vorbesti chiar in debutul cartii despre relatia ta cu cinema-ul in copilarie, una foarte intensa… Spre exemplu, umpleai pagini intregi in incercarea de a reconstitui din memorie filmul, de a-l “pastra” in viata…
Relatia s-a adincit, raminind la fel de intensa. Efortul acela de a reconstitui experienta pe hirtie s-a transformat intr-un efort de a o defini si de a o explica.
Are criticul interesul ca filmul sa fie mai bun sau interesul profesional e mai ales in a cauta defectele?
Orice critic adevarat vrea filme bune.
Crezi ca “cititorii despre film” isi aleg criticul preferat daca se regasesc in opiniile lui sau tentatia e mai mare sa ii citesti pe cei cu care nu esti de acord?
Unii citesc, intr-adevar, ca sa se vada maguliti in gusturile lor; aproba sau nu un critic pe considerente narcisice. Nu e cel mai profitabil mod de a citi. Exista insa si destui cititori care se folosesc de critica intr-un mod corect: ca sa-si chestioneze si sa-si explice mai bine propriile raspunsuri. Cititori care-i cer criticului stimulare, nu confirmare.
Iti asumi libertatea de a-ti schimba optiunile odata cu trecerea anilor sau preferi sa dai un diagnostic in care sa te recunosti si mai tirziu?
Ca toata lumea, prefer sa pot spune: “V-am zis eu! V-am zis de la bun inceput!”. Pe de alta parte, nu e nici o onoare in a ramine tare pe pozitii, atunci cind pozitiile respective devin de nesustinut. Indiferent despre ce fenomen e vorba – despre un film controversat, despre o cariera, despre o moda –, ce ma intereseaza este sa ajung la o viziune cit mai justa si mai comprehensiva asupra lui si, daca acest demers ma duce foarte departe de punctul meu de vedere initial, nu vad nimic rusinos in asta.
“Acum sint pentru insultarea faptasilor”
Care este cel mai dur verdict pe care l-ai dat vreodata unui film – la care ai scris sau nu cronica?
Nu exista verdicte suficient de dure pentru lucrurile pe care le comit unii cineasti romani, si in primul rind pentru faptul ca le comit pe bani publici. A scrie despre aceste filme – a cauta cuvinte care sa caracterizeze inteligenta, sensibilitatea sau tinuta profesionala a celor care le fac – e o indeletnicire prea sordida ca sa se poata numi critica. Pe de alta parte, trebuie scris despre aceste filme – ele reprezinta o buna parte din productia noastra anuala. Acum citiva ani, aceasta provocare ma amuza – eram in stare sa iau scrisul despre ele ca pe o provocare: ia sa vedem, pot sa fac un mic numar de step verbal in jurul acestui morman de gunoi? Mi se parea o solutie mai buna decit insultarea explicita, repetata – si, in ultima instanta, monotona – a faptasilor. Acum nu mai sint in stare. Am ajuns la vorba lui Alex. Leo Serban, care gasea ca abordarea mea jucausa, de entertainer, tinde sa escamoteze gravitatea infractiunilor. Acum sint pentru insultarea faptasilor – cit mai explicita si repetata de cite ori e nevoie. Cel mai departe, pina acum, am mers in cazul filmului Dincolo de America, dar la nevoie pot merge si mai departe. Si o sa fie nevoie.