Traducere din limba engleza si note de Ona Frantz
Nu mai departe de anul 1860 se cuvenea sa te nasti acasa. In prezent, dupa cum mi s-a spus, zeii supremi ai medicinei au decretat ca primele tipete ale copiilor trebuie sa se produca in aerul anesteziant al vreunui spital, de preferinta al unuia elegant si modern. Ceea ce face ca domnul si doamna Roger Button sa fi fost cu cincizeci de ani inaintea modei cind au hotarit, intr-o buna zi din vara lui 1860, ca primul lor copil sa se nasca intr-un spital. Daca anacronismul acesta a influentat in vreun fel uimitoarea istorie pe care ma pregatesc s-o depan, asta nu se va sti niciodata.
Va voi spune ce s-a intimplat si va voi lasa sa judecati singuri.
Familia lui Roger Button avea o pozitie de invidiat – in egala masura sociala si materiala – in orasul Baltimore de dinainte de razboi. Erau inruditi cu O Anume Familie si cu Cealalta Familie, ceea ce, dupa cum stia orice sudist, ii indreptatea la statutul de membri ai acelei vaste nobilimi care umplea tarimurile Confederatiei. Acesta era primul lor contact cu stravechiul si incintatorul obicei al facerii de prunci – iar domnul Button era agitat din nascare. Spera sa fie baiat, ca sa-l poata trimite la colegiul Yale din Connecticut, institutie in cadrul careia domnul Button insusi fusese cunoscut timp de patru ani dupa porecla – oarecum de asteptat – “Manseta”1. In dimineata de septembrie consacrata grandiosului eveniment, se trezi surescitat la sase dimineata, se imbraca la patru ace si navali pe strazile din Baltimore catre spital ca sa afle daca intunericul noptii se intrupase intr-o noua viata.
Cind mai avea vreo suta de metri pina la Spitalul Particular Maryland pentru Doamne si Domni, il vazu pe doctorul Keene, medicul de familie, coborind treptele de la intrare si frecindu-si miinile de parca si le-ar fi spalat la chiuveta, asa cum le cere tuturor doctorilor etica nescrisa a profesiei lor.
Domnul Roger Button, presedintele societatii Roger Button & Co., Articole de Fierarie Angro, o lua la fuga in directia doctorului Keene cu mult mai putina demnitate decit era de asteptat din partea unui gentleman sudist din acea perioada pitoreasca.
— Doctore Keene! striga el. Ah, doctore Keene!
Doctorul il auzi, privi in jur si ramase in asteptare, cu o expresie de curiozitate asternuta pe chipul sau aspru, profesional, in vreme ce domnul Button se apropia de el.
— Ce s-a intimplat? ceru sa afle domnul Button, urcind treptele intre doua gifiituri. Ce-a fost? Ea cum… Baiat? Cine-i? Ce…
— Vorbeste mai clar! spuse taios doctorul Keene, parind cumva iritat.
— S-a nascut copilul? se milogi domnul Button.
Doctorul Keene se incrunta.
— Pai, da, presupun ca da… oarecum.
Si din nou ii adresa domnului Button o privire curioasa.
— Sotia mea e bine?
— Da.
— E baiat sau fata?
— Ei, haide! exclama doctorul Keene, de-a dreptul scos din fire. Te poftesc sa te duci sa vezi cu ochii tai. Rusine!
Suierase ultimul cuvint aproape intr-o singura silaba, apoi se intoarse cu spatele, bombanind:
— Iti imaginezi ca un caz ca asta o sa-mi faca bine la reputatia profesionala? Inca unul la fel m-ar distruge… ar distruge pe oricine.
— Ce s-a-ntimplat? il chestiona domnul Button, ingrozit. Tripleti?
— Nu, nu tripleti! raspunse doctorul cu asprime. Si-n plus, poti sa te duci sa vezi si singur. Si ia-ti alt doctor. Eu te-am adus pe lume, tinere, si am fost medicul familiei tale timp de patruzeci de ani, dar am terminat-o cu voi! Nu mai vreau sa te vad nici pe tine, nici neamurile tale in vecii vecilor! La revedere!
Apoi se rasuci brusc si, fara a-i mai adresa vreo vorba, urca in sareta lui, care astepta linga rigola, parasind locul cu o atitudine severa.
Domnul Button ramase pe trepte, stupefiat, tremurind din toate madularele. Ce nenorocire cumplita se intimplase? Ii disparuse dintr-odata orice dorinta de a patrunde in Spitalul Particular Maryland pentru Doamne si Domni – totusi, citeva clipe mai tirziu, cu o enorma dificultate, se forta sa urce treptele si sa intre pe usa principala.
O sora sedea la un birou, in penumbra opaca a holului. Inghitindu-si jena, domnul Button se apropie de ea.
— Buna dimineata, ii spuse femeia, privindu-l cu blindete.
— Buna dimineata. Sint… sint domnul Button.
La aceste cuvinte, pe chipul fetei aparu o expresie de teroare absoluta. Se ridica in picioare si paru gata s-o zbugheasca din hol, fiind evident ca facea mari eforturi sa-si tina firea.
— Vreau sa-mi vad copilul, spuse domnul Button.
Sora scapa un tipat scurt.
— Ah… sigur ca da! exclama ea pe un ton isteric. La etaj. Chiar la etaj. Luati-o… in sus!
Ii arata incotro s-o apuce, iar domnul Button, scaldat in sudori reci, se intoarse sovaitor si porni sa urce scara catre etajul intii. In holul de sus i se adresa altei sore, care se apropiase de el cu un lighean in mina.
— Sint domnul Button, reusi el sa articuleze. Vreau sa-mi vad…
Zdrang! Ligheanul cazu zornaind pe podea si se rostogoli in directia scarii. Zdrang! Zdrang! O porni intr-o cadere metodica, parind a impartasi teroarea generala pe care o provoca acest domn Button.
— Vreau sa-mi vad copilul! aproape ca zbiera domnul Button, in pragul lesinului.
Zdrang! Ligheanul ajunsese la parter. Sora isi recapata autocontrolul si il privi pe domnul Button cu netagaduit dispret.
— Bine, domnule Button, consimti ea pe un ton coborit. Foarte bine! Dar daca ati sti in ce hal ne-a adus pe toti in dimineata asta! E de-a dreptul nerusinat! Nici urma de reputatie n-o sa mai aiba spitalul asta dupa…
— Grabiti-va! striga el ragusit. Nu mai suport!
— Atunci, veniti dupa mine, domnule Button.
Domnul Button se tiri in urma ei. La capatul unui hol lung ajunsera in dreptul unui salon din care razbateau tot soiul de urlete – genul de incapere care intr-un limbaj mai apropiat de zilele noastre ar fi fost cunoscuta drept “camera pentru plins”2. Intrara.
— Ei, icni domnul Button, care-i al meu?
— Acolo! spuse sora.
Privirea domnului Button urma degetul ei aratator si iata ce vazu. Invelit intr-o patura alba voluminoasa si partial inghesuit intr-un patut, sedea un batrin ce parea sa aiba vreo saptezeci de ani. Parul rar ii era aproape complet alb, iar din barbie ii picura o barba lunga si fumurie, care se unduia prosteste in briza ce intra pe fereastra. Batrinul ridica fruntea si privi spre domnul Button cu ochi incetosati si stinsi, ce tainuiau o intrebare confuza.
— Am innebunit? tuna domnul Button, groaza topindu-i-se in furie. Ce-i asta, vreo gluma oribila de spital?
— Noua nu ne pare a fi gluma, replica sora cu severitate. Si nu stiu daca sinteti sau nu nebun… dar nu incape indoiala ca acesta e copilul dumneavoastra.
1 Porecla respectiva este “oarecum de asteptat” intrucit in limba engleza numele personajului, Button, inseamna, printre altele, “buton de camasa”.
2 Crying room, in original; in unele institutii publice, incapere destinata crizelor de plins. La Vatican exista o astfel de incapere pentru papii nou-alesi, care sa-si deplinga acolo, in recluziune, greutatea zdrobitoare a misiunii primite; unele biserici au si ele o astfel de camera, destinata de regula copiilor mici care fac crize de plins in timpul slujbelor.